A fost o vreme când NATO părea să-și fi pierdut cea mai mare parte din utilitate. O alianță concepută ca defensivă s-a trezit inoperantă și îngreunată de trecutul său: reacția din Balcani în anii 1990 nu a fost lipsită de critici. Multe și foarte dure.
De-a lungul anilor, conducerea Statelor Unite sub umbrela organizației atlantice a devenit tot mai pusă sub semnul întrebării. De fapt, Vladimir Putin și-a propus (chiar spunând-o direct) să învețe toate cusăturile NATO. Ai vrut să o distrugă? Cu siguranţă. Dar odată cu invazia Ucrainei a realizat exact opusul.
Pentru că NATO s-a schimbat în doar patru ani. În 2019, președintele francez Emmanuel Macron asigura că Alianța Atlantică era „în moarte cerebrală” în cadrul unui discurs în care încerca să apere o Europă mai autonomă în materie de Apărare. La acea vreme, fundațiile organizației se zguduiau nu doar din cauza poziției – sau a cuvintelor – Franței, ci și pentru că Administrația lui Donald Trump nu acorda importanță multilateralismului, scrie publicația 20minutos.es.
„Putin a vrut mai puțin NATO la granițele sale și acum are mai mult”. Este una dintre cele mai repetate fraze de la începutul invaziei ruse și reprezintă perfect modul în care Alianța a reînviat odată cu războiul. Și una dintre scuzele Kremlinului pentru a-și lansa ofensiva este tocmai extinderea NATO, mai ales pe flancul său estic, dincolo de posibila încorporare a Ucrainei în organizație. „A le spune țărilor mici că nu pot adera la Alianță, așa cum cere Rusia, este periculos”, a spus secretarul general Jens Stoltenberg într-una dintre ultimele încercări de liniște înainte de 24 februarie 2022. Nu a avut niciun efect.
Kievul depinde de armele occidentale
De fapt, aproape totul pleacă de la faptul că Kievul depinde aproape în totalitate de armele occidentale, iar NATO este pilonul fundamental acolo. Relațiile Ucrainei cu cei care îi sunt acum sprijinul datează de mult și aceasta este o problemă pentru Vladimir Putin. Pe de altă parte, alianța, concepută pentru a preveni, a trebuit să treacă la o aprovizionare activă cu materiale a unei ţări care, deși nu este membră, se află pe orbita sa. Chiar și cu asta, NATO nu-i dă Kievului speranță pentru o intrare efectivă, conștientă că, dacă se va întâmpla asta, războiul Rusiei ar fi deja, da sau da, împotriva întregii Alianțe.
Patricia Moreno, președinta Consiliului Atlantic al Tineretului Spaniol, explică pentru „20 Minutos” că „Occidentul și-a structurat răspunsul la războiul din Ucraina în jurul NATO”. Însăși baza organizației face ca acest lucru să se întâmple. „Trebuie să plecăm de la ideea de baz că Alianța este o organizație politico-militară, deci poate acționa pe ambele niveluri și vorbim de un conflict care are foarte multe din ambele componente, deși se vorbește mult mai mult despre militar pentru ceea ce este remarcabil în războiul de pe continentul european”, adaugă Moreno.
Și la aceasta trebuie să adăugăm că Ucraina „este pentru NATO unul dintre cei mai importanți parteneri strategici ai săi”. Această tendință a fost întărită în ultimii ani, după cum explică analistul: „Dacă a fost deja așa din anii 1990, cooperarea a devenit mult mai intensă după invadarea rusă a Crimeii în 2014 – și din februarie 2022 asistăm la un sprijin fără precedent din partea NATO”.
Rolul NATO
Pe de altă parte, Álvaro de Argüelles, analist geopolitic la El Orden Mundial, amintește că „NATO s-a implicat în conflict doar cu livrarea de ajutor neletatal și asistență umanitară”. Rolul său principal „este acela de a acționa ca un forum de coordonare a cererilor de asistență militară din partea guvernului ucrainean”, adaugă el, iar acesta este ceva „foarte relevant” din cauza necesității de coordonare pentru sprijinirea Kievului. Dar este ceva care merge dincolo de acest conflict „pentru că toate armatele țărilor Alianței trebuie să realizeze un proces de transformare”.
NATO, însă, se construieşte prin intermediul aliaților și marea solicitare făcută ţărilor de la începutul conflictului este ca acestea să își sporească investițiile în Apărare. Până înainte de invazie se stabilise o țintă de 2% din PIB, dar acum Stoltenberg insistă că acesta „trebuie să fie minimul”. NATO a fost clară în acest sens: „Avem nevoie de un angajament imediat de a cheltui cel puțin 2%, pentru că atunci când vedem nevoile de muniție, apărare aeriană, pregătire, disponibilitate sau capacități mari, este evident că investirea a 2% este minimul”
În prezent, doar nouă țări îndeplinesc cerinţa și acestea sunt Statele Unite, Marea Britanie, Grecia și Țările Baltice. Spania, în schimb, abia depășește 1%. În acest scenariu, președintele Guvernului, Pedro Sánchez, a promis că va îndeplini obiectivul pentru 2029 și a cerut ca acesta să fie menținut indiferent de culoarea politică a următoarelor guverne. Totuși, într-un context de conflict și ținând cont de premisele care ies de la Bruxelles, acest „maxim” va fi foarte schimbător.
„Revenim la tipul de confruntare care a caracterizat Războiul Rece”
Pentru Patricia Moreno s-a intrat într-o nouă etapă cu Apărarea ca pilon fundamental (sau unul dintre ei), „dar asta nu înseamnă să fie necunoscut”. Este un fel de întoarcere în trecut. „După câteva decenii în care a avut loc o relaxare a tensiunilor dintre Occident și Rusia, revenim la tipul de confruntare care a caracterizat Războiul Rece”, amintește Moreno, între puterile Statelor Unite și ale Uniunii Sovietice. „Mulți experți au spus că războaie convenționale nu vor mai avea loc, iar războiul din Ucraina a arătat că mijloacele convenționale continuă să aibă o mare relevanță, dar asta nu înseamnă că sunt ignorate metodele neconvenționale care au crescut în complexitate, intensitate și frecvență”, conchide Patricia Moreno.
În acest sens, Álvaro de Argüelles consideră că țările „trebuie să se pregătească pentru o nouă eră care va fi marcată nu doar de soft power sau amenințări hibride, ci și de conflicte armate”. Procesul este, așadar, „tot unul de modernizare”. Analistul reafirmă că „Putin a consolidat ideea că a face parte dintr-o umbrelă defensivă precum NATO este acum mai important ca niciodată”.
Pe lângă consolidarea evidentă a Alianței, Rusia a fost un stimulent pentru extinderea acesteia: Finlanda și Suedia, „eternele” țări neutre, au rupt această poziție pentru a solicita intrarea lor în organizația atlantică. Finlanda nu era de fapt o țară neutră prin alegere, ci prin obligație. Politica de neutralitate a Finlandei datează din perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial. În cazul suedez, după 1945, a ales să rămână neutră și atunci poziția sa depindea în mare măsură de statutul Finlandei și indirect și de politica URSS față de Helsinki. Dar 2022 a rupt toate aceste scheme.
Această schimbare a fost pe deplin confirmată la summitul de la Madrid, desfășurat în iunie anul trecut, când Turcia și-a ridicat dreptul de veto asupra intrării ambelor țări, pe care le-a acuzat că sunt „refugii pentru teroriști”, referindu-se la oponenții din PKK. Sub umbrela capitalei Spaniei, NATO și-a reînnoit și Conceptul Strategic -pentru prima dată din 2010: a inclus în el Rusia ca „amenințare directă” și China ca cea mai relevantă „provocare” pentru viitor.
„Nimeni nu se aștepta la invazia Ucrainei”
Potrivit cuvintelor lui Álvaro de Argüelles, „s-a intrat într-o nouă eră a Apărării”, repetă el, deoarece „până acum am văzut că Rusia s-a limitat la elemente hibride, dezinformare sau competiție comercială și și-a folosit manevrele militare în spații foarte specifice”, cum s-a întâmplat, de exemplu, în Georgia sau chiar în Donbas. „Nimeni nu se aștepta la invazia Ucrainei”, amintește el. În orice caz, „acesta nu este un model izolat în Rusia pentru că și China începe să dea dovadă de putere militară”, consideră expertul, folosind exemplul Taiwanului.
Turcia vrea să se joace pe toate fronturile. Membră a NATO, acționează și ca mediator și este actorul care pare să fi fost cel mai eficient în acest sens. Este unul dintre cei mai importanți parteneri ai Alianței Atlantice și poziția sa geografică joacă foarte mult în favoarea sa. Recep Tayyip Erdogan știe acest lucru și nu ezită să-l exploateze. „Nu” Finlandei și Suediei, o relativă apropiere de Rusia și livrarea de arme către Ucraina îi permit să joace de ambele părți fără ca nimeni să ridice vocea, iar, de asemenea, președintele va căuta să obțină un câștig electoral din această postură în sondajele de anul acesta.
Moreno recunoaște că Turcia are o poziție complicată și, de fapt, este un aliat oarecum „special”, cum o definește ea. „Rusia este capabilă să stea la masa de negocieri cu Ankara, ceea ce nu s-a întâmplat, de exemplu, cu Franța, care s-a oferit și să medieze în conflict”, continuă analista. Turcia are un rol de neutralitate în acest sens, „dar nu este imparțială pentru că este membră NATO și ca atare are angajamente față de Alianță pe care nu le poate ignora”.
Argüelles, la rândul său, subliniază că Erdogan „s-a impus ca mediator între cele două blocuri, după cum s-a văzut în mai multe rânduri”. Unde a devenit mai clar a fost cu acordul pentru exportul de cereale din Ucraina. „Datorită acestui rol, Turcia a reușit să se distanțeze de sancțiunile împotriva Rusiei”, amintește analistul, „și chiar să-și crească relațiile comerciale și, în același timp, să ofere Kievului echipament militar”. Dar aceasta are o altă lectură: „Erdogan a câștigat atât de multă greutate internațională, încât a reușit să lanseze o altă ofensivă împotriva kurzilor din nordul Siriei fără ca cineva să încerce să-l oprească”. Totuşi, blocada privind intrarea Finlandei și a Suediei în NATO „nu este ceva ce poate fi menținut în timp”. Însă liderul turc îşi poate menţine rolul de „actor interesat”. (Rador)