Tema birocrației/ birocratului este recurentă în literatură, teatru și film, de la criticile puterii/ autorității publice ale lui H. Heine și A. Strindberg (Salonul roșu) la Zamiatin (Noi) și Kafka, de la Gogol, Dostoievski, Tolstoi și Cehov la Nicolae Filimon (Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala), I. L. Caragiale și L. Rebreanu (Ocrotitorul – Filibaș), de la G. Orwell la literatura anti-apparatchik din blocul comunist, începând cu anii ’50 și numărând figuri precum Dinu Săraru sau Marin Preda sau regizori ca Mircea Danieluc sau Dan Pița.

Condiția funcționarului modest și supus, călcat în picioare de toți, o cunoaștem prea bine, mai ales din literatura rusă. Dar ea devine o temă de largă respirație odată cu dezvoltarea economiilor și sistemelor publice, începând cu sfârșitul secolului XIX, începutul XX.

Astfel, de la mistica puterii și/ sau construcțiile gotice labirintice din anii ’20 ale lui Kafka, care identifică aparatul birocratic cu o mașinărie infernală complicată, a cărei existență devine un scop în sine complet exterior omului care a creat-o, un templu sacru modelând umanitatea prin abolirea tensiunilor clasice, călău-victimă, stăpân-sclav (în Mașinăria infernală, suferința victimei se îmbină cu adorarea mașinii care o omoară încet, calculat, chinurile transformându-se în plăcere, iar în Procesul ești contrariat cum domnul K acceptă fără nici o urmă de protest să fie dus de acasă de călăii lui și ucis, știind prea bine ce aveau să facă) și sociologia lui Max Weber, care considera că birocrația este o structură administrativă, indispensabilă statelor moderne, o formă de organizare bazată pe ierarhie, diviziunea muncii și specializare, prezentând însă riscul, spune el, de a deveni o cușcă de fier a raționalizării, ținând oamenii prizonieri în sisteme rigide impersonale, la Ludwig von Mises (Bureaucracy), George Orwell (1984), Ray Bradbury (Fahrenheit 451), Kurt Vonegut (Pianul mecanic), adică filosofia și literatura anilor ‘40-50.

Pe scurt, birocrația este asociată deja în această perioadă în Occident cu instituțiile sau sistemele de control și inculcare totalitare, iar funcționarul e privit ca un mistic, un preot impersonal și calculat, perfect integrat în mașinăria birocratică a cărei existență și scop e mai presus de înțelegerea umană (Kafka, Castelul); un manager birocratic lipsit de conștiința eficienței, preocupat de aplicarea unor reguli și control, devenind excesiv (red tape), iar, în cele din urmă, totalitar (Mises, Bureaucracy); un manager al standardizării mentale prin teroarea împrăștiată de ministere (care controlează totul, dar mai ales adevărul), al dezumanizării prin dosare și al îngrădirii gândirii prin newspeak (1984); un pompier a cărei misiune (inversată, el nu mai stinge focul, ci îl aprinde) e de a elimina gândirea critică prin eliminarea cărților (451 reprezintă temperatura la care arde hârtia) și asigurarea unui conformism general față de birocrația cenzurii (Fahrenheit 451); tehnocratul care, în era mașinii și/ sau a automatizări, a sfârșit prin a dezvolta o birocrație atât de eficientă încât oamenii au devenit inutili, ținuți sub control prin programe de stat (de către elita managerilor și/ sau a inginerilor), precum Corpul de reconstrucție și reabilitare, pentru a păstra aparența ordinii publice (Pianul mecanic).