Pe 27 iunie 1913, Regele Carol I declara oficial război Bulgariei și își instala cartierul general, în calitate de comandant suprem, la Corabia.

Dar războiul dintre cele două țări – atât de apropiate până atunci – a început prin cel al declarațiilor, după Primul Război Balcanic.

Nici România, nici Bulgaria, nu erau mulțumite cu granița de pe Dunăre, dar discuțiile de la București sau Londra nu au dat niciun rezultat.

Înveți și ajuți! Cumpără-i copilului tău manualul „O istorie a lumii pentru copii” de Virgil Hillyer, și vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.

Astfel, opiniile publice din cele două țări au uitat relațiile frățești dintre cele două popoare, credința comună și sacrificiile făcute în războiul pentru independență și au început să agite norii războiului.

În ședința din 15 decembrie 1912 a Adunării Deputaților, deputatul C. Fortunescu susţinea că “fără compensaţiuni teritoriale”sau “fără rectificare de frontieră”era greu de înţeles cum “glasul României” ar fi fost ascultat de către marile puteri. În opinia lui, era evident că în concertul european existau şi voci care nu se auzeau sau glasuri care încântau după partiturile scrise de alţii, relatează Historia.

Concluziile acestui discurs, rostit chiar în pre­ziua deschiderii şedinţelor reuniunii londoneze, dovedesc faptul că, în probleme de politică externă, între vi­ziunea guvernului susţinută de către rege şi cea a unora dintre membrii forului legislativ existau deosebiri la fel de mari, ca acelea existente între politică şi politicianism. Cuvintele deputatului conservator spun de fapt totul:

„Şi ţinem să se ştie că dacă este posibil să se închidă porţile Palatului Saint James în calea plenipotenţiarilor noştri şi ca ambasadorii să ne oprească de a vorbi, nu este posibil ca cineva să stea în calea soldaţilor noştri şi nimic nu va opri pe leii satelor noastre ca să poarte oriunde vor călca vitejii îngrozitoare şi nobleţea de zeci de ori seculară a unui popor daco-roman”.

La rândul său, deputatul D.I. Grădișteanu a argumentat necesitatea schimbării frontierei dunărene. El a calculat că României i se cuvin cel puțin 13.000 de km din teritoriul Bulgariei, adică exact Cadrilaterul.

Discursul său este un exemplu pentru modul independent în care se raportau politicienii vremii la interesele naționale, indiferent de opiniile Europei.

„Nu mai voim să ni se spună mereu că suntem un element de ordine şi pace; toate lucrurile acestea, departe de a ne face plăcere, oricum mai mult ne amărăsc, căci de câte ori ni s-au spus acestea s-au nesocotit interesele noastre. Acum nu mai voim laude, voim să se ţină seama de interesele noastre”.

Reacțiile de la Sofia nu au încetat să apară. Se acredita ideea că în cadrul congresului de la Berlin, prin cedarea Dobrogei către România, s-ar fi comis o nedreptate istorică, pentru că acest teritoriu era locuit majoritar de către bulgari (!!!). Românii preţuiau foarte puţin amiciţia vecinilor lor şi aduceau în discuţie o problemă definitiv „îngropată” la 1878.