Patriarhul Daniel a reușit să-și atingă obiectivul, iar acest lucru trebuie apreciat. A ținut la acest proiect, în ciuda opoziției crescânde, în ciuda campaniilor și a riscurilor corespondente. Cred că pur și simplu știa că, odată atins, proiectul va fi „too big to (be) failed”. Prea mare ca să mai fie eșuat, să mai fie contestat.
Prea mare astfel încât până și campagnierii de altădată să nu se afișeze în poza inaugurării, oportun. Și, într-adevăr, la inaugurare am văzut politicieni care ieri blocau finanțarea Catedralei, iar azi se pozau „smerit” și transmiteau mesaje de felicitare pentru proiect.
Jurnaliști, lideri de opinie, care mâncau o pâine de pe urma insultării Catedralei, s-au încolonat la eveniment mândri să-și bage capul în fotografia momentului. Dinamica socio-politică face, iarăși, ca proiectul să fie aproape unanim susținut. Nu prea îți vine să te joci de-a bezbojnicii în timp de flux populist. Dacă aș fi pentru o zi patriarh, ca să parafrazez șlagărul, mult mi-aș mai râde în barbă.
Această victorie simbolică vine însă cu paradoxalul cost al „neamului”. Învingător asupra adversarilor politici și de opinie, patriarhul riscă să devină, totodată, prizonierul lor. Pentru că, din păcate, o altă simbolistică a inaugurării a fost destul de evidentă: ținerea „neamului”, a poporului, a „națiunii” (Catedrala Națională) în afară, în curte.
Curierulnational.ro
Observatornews.ro
moneybuzz.ro