luni, iulie 15, 2024

Cum a fost furată Basarabia de Rusia, în 1940? „Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”

ActualitateCum a fost furată Basarabia de Rusia, în 1940? „Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”

Cum a fost furată Basarabia de Rusia, în 1940? Unul dintre cele mai dureroase, dar și rușinoase pagini din istoria României avut loc în luna iunie a acelui an. După ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei și Nordului Bucovinei, autoritățile au acceptat, fără nicio luptă.

Cum a fost furată Basarabia de Rusia, în 1940? Perioada 26-28 iunie a acelui an a constituit una dintre paginile de mare lașitate ale istoriei noastre. În urma ultimatumului sovietic din 26 iunie, politicienii, în frunte cu regele Carol al II-lea, au acceptat pretențiile URSS, ordonând abandonarea acelui vechi teritoriu românesc.

Cum a fost furată Basarabia de Rusia, în 1940? „Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”

În primul rând, trebuie să menționăm că Rusia sau URSS reprezintă, de-a lungul istoriei, „aceeași Mărie, cu altă pălărie”.

Apetitul expansionist și agresiv al „marelui vecin de la Răsărit” – cum îi spuneau comuniștii staliniști – a rămas, practic, neschimbat, indiferent de numele purtat, încă din epoca țarilor.

O dovadă clară și tragică este și ceea ce se petrece, de un deceniu încoace, în Ucraina, de la anexarea forțată a Crimeei de către Federația Rusă condusă de „țarul” Putin.

Acum, să revenim la chestiune. Se spune că istoria nu se scrie cu „ce-ar fi fost dacă?”. Și pe bună dreptate, altfel s-ar naște milioane de alte scenarii ipotetice, dar fără niciun impact în raport cu istoria deja petrecută concret.

Dar, întrebarea respectivă și, mai ales, răspunsul la ea, pot aduce la lumină acele concluzii și învățăminte care, la o adică, ar putea fi folositoare tocmai într-o situație asemănătoare din prezent ori din viitor.

În plus, există câteva situații în istoria noastră, în care pur și simplu nu te poți abține să nu te întrebi: „ce-ar fi fost dacă am fi procedat invers, altfel?”.

În vara lui 1940, Al Doilea Război Mondial era deja în plină deesfășurare. Începuse la 1 septembrie 1939, odată cu invazia Germaniei naziste în Polonia, urmată de cea a Armatei Roșii, în data de 17 septembrie.

Ca și în cazul Primului Război Mondial, România și-a declarat inițial neutralitatea, dar a găzduit mii de soldați și ofițeri polonezi care, ulterior, în mare parte au emigrat în Marea Britanie și alte state vestice.

Însă, neutralitatea era și în acest caz doar o iluzie sau o modalitate de a mai trage de timp, în speranța unei clarificări a situației între taberele combatante.

Deasupra „capului” României atârna, însă, acea „sabie a lui Damocles” pe care o reprezenta surprinzătorul Pact Molotov-Ribbentrop, din 23 august 1939, încheiat între Germania nazistă și URSS-ul condus de Stalin.

Surprinzător, întrucât se știa că Hitler dorea să „radă” comunismul de pe fața pământului, având în sovietici, de fapt, principalul inamic.

Ce nu se știa, însă, erau prevederile protocolului secret din acel tratat, prin care Germania accepta ca URSS să ocupe Basarabia românescă.

De remarcat că Nordul Bucovinei și ținutul Herței nu erau menționate printre pretențiile sovietice din protocol, dar aceștia i-au pus pe naziști în fața faptului împlinit, lucru cu care, la acea vreme, Hitler a fost de acord.

Așa se face că, pentru autoritățile române a picat ca un trăsnet vestea ultimatumului sovietic din seara zilei de 26 iunie 1940.

Cum a fost

Bucureșteni îngenunchiați în fața Palatului Regal, în semn de doliu pentru pierderea Basarabiei, în iunie 1940 – Foto: Arhiva

În acea zi, la ora 22:00, Viaceslav Molotov, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, i-a prezentat ministrului plenipotențiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care cerea „retrocedarea” Basarabiei și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.

La nota sovietică era anexată şi o hartă la scara 1: 800.000, pe care Molotov fixase – dar mulți spun că Stalin făcuse, de fapt, asta – cu un creion roşu neascuţit, traseul noii frontiere. Grosimea vârfului creionului acoperea în teren și ţinutul Herţa, conform historia.ro.

În termen de 24 de ore, autoritățile de la București erau așteptate cu un răspuns.

Din cauza deselor întreruperi de curent – intenționate, de altfel – textul complet al ultimatumului a fost recepționat la București abia în dimineața zilei de 27 iunie 1940, la ora 6.00.

Vestea i-a șocat pe decidenții politici ai țării, care nu se așteptau la o asemenea întorsătură a evenimentelor.

Regele Carol al II-lea nota în jurnalul său: „Această ştire m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă şi m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru aşa de oribil, încât nicio minte românească nu poate să-l conceapă”.

Suveranul a dispus convocarea de urgență a Consiliului de Coroană, organism format din oamenii politici care au deținut în ultimele două decenii, diverse funcții de conducere în statul român.

Consiliul și deciziile sale erau, conform legii, consultative, suveranul nefiind obligat să asculte sau să ia vreo decizie la sugestia membrilor Consiliului.

Dar, deși consultative, hotărârile Consiliului fuseseră respectate de regii României, chiar și când acest lucru nu le convenea personal.

Inclusiv Carol I a fost nevoit să accepte decizia de neutralitate luată de Consiliu la 21 iulie/3 august 1914, în ciuda Tratatului secret din 1883 încheiat cu Austro-Ungaria.

De altfel, tristețea provocată de această decizie, împotriva angajamentelor luate de el, i-a grăbit, se pare, moartea survenită în octombrie 1914.

În schimb, doi ani mai târziu, urmașul său la tron, Ferdinand I, chiar a salutat hotărărea aceluiași organism, de intrare în Primul Război Mondial de partea forțelor Antantei, în pofida originii sale germane.

Prin urmare, deciziile Consiliului de Coroană, erau, de fapt, și decizii executive, deși, la acea vreme, Carol al II-lea își instaurase deja, de doi ani și jumătate, dictatura sa personală și avea, oricum, ultimul cuvânt în orice chestiune.

Cum a fost

Intrarea armatei sovietice în Chișinău, la 4 iulie 1940 – Foto: Arhiva

În cursul după-amiezii zilei de 27 iunie, Casa Regală de la București a făcut public, mai întâi prin radio, un anunț prin care era anunțată decizia Consiliului de Coroană, prin care se solicita guvernului sovietic stabilirea unui loc și a unei date pentru purtarea de negocieri.

În acele zile, apărea la Lausanne, în ziarul elvețian „Lecture du foyer”, un interesant articol în care era trecută în revistă istoria Basarabiei și se concluziona că pretențiile sovietice sunt total nejustificate, acel părânt aparținând României.

„Sub numele de Basarabia se înţelege jumătate din teritoriul vechiului principat al Moldovei, adică jumătatea cuprinsă între Nistru şi Prut, Gurile Dunării şi Marea Neagră. Basarabia are o întindere aproximativă de 44.000 km pătrați, cu aproape 3.000.000 de locuitori.

Între Prut şi Nistru, în marginile lumii creştine către dominaţia tătară, nu era, în sec. al XIV-lea, în afară de satele româneşti semănate, decât marele drum al invaziilor, străbătut de războinicii hanului mongol şi de curierii săi”, se nota în publicația respectivă., potrivit dosaresecrete.ro.

De asemenea, articolul sublinia și componența etnică a Basarabiei, net favorabilă românilor, chiar și după încorporarea provinciei la Imperiul Țarist, în 1812.

„Un geograf rus cunoscut, P. Keppen, scria, pe la mijlocul secolului, că, în 1834, după 22 de ani de la anexare, exista o populaţie românească reprezentând 86 la sută din populaţia totală.

Căpitanul rus de dtat major Zaschtin spunea în 1869, într-un studiu asupra Basarabiei: „Moldova – Românii formează cea mai mare parte a populaţiei, fie 3/4 din numărul total.”

După o sută de ani de dominaţie rusă, românii reprezintă 70 la sută din numărul total al locuitorilor, ruşii nereprezentând decât 20 – 22 la sută, cu elementul ucrainian, restul înglobând evreii, germanii, bulgarii, tătarii, etc.

Şi pentru ce Basarabia, lângă patria-mumă, nu ar fi pământ românesc, când de cealaltă parte al Nistrului, în cadrul U.R.S.S.-ului, există republica moldovenească, a cărei populaţie se ridică la aproximativ 1.000.000 de locuitori?”, concluziona ziarul menționat.

De altfel, Moscova a încercat să acrediteze oficial ideea că intrarea trupelor sale în provinciile estice ale României era determinată de nevoia „reunirii poporului moldovenesc într-un stat sovietic unic”.

Mențiunea din ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 adresat României, potrivit căruia Basarabia ar fi locuită în majoritate de ucraineni avea menirea să inducă în eroare opinia publică mondială și totodată a anticipat cedarea ulterioară a unei părți însemnate a sudului și nordului Basarabiei către RSS Ucraineană, conform moldova.europalibera.org.

În realitate, URSS avea nevoie de Basarabia pentru a obține accesul la gurile Dunării și pentru a securiza Odesa, cel mai mare port sovietic la Marea Neagră.

Cum a fost

Teritoriile pierdute de România, indicate cu săgeată, între iunie – septembrie 1940 – Foto: Arhiva

Era o situație oarecum similară cu războiul Moscovei împotriva Finlandei al cărui scop minimal a fost asigurarea securității orașului Leningrad.

La solicitaterea de negocieri înaintată de România, Rusia stalinistă, prin același Molotov, a răspuns cu un nou ultimatum, în 27 iunie, prin care se cerea evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile.

În încercarea de a obține un sprijin din partea principalelor puteri ale momentului din Europa, sunt invitați la Palatul Regal reprezentanții Germaniei și Italiei, care susțin varianta acceptării ultimatumului și retragerii din Basarabia.

Această acceptare directă a condițiilor sovietice, era și o consecință a semnării la 23 august 1939 a pactului Molotov-Ribbentrop și a protocolului adițional secret, la care ne-am referit deja, prin care Europa fusese împărțită în sfere de influență.

Cum situația evenise tot mai gravă, sovieticii respingând orice negocieri, în seara zilei de 27 iunie, de la ora 21.00, este convocată o nouă ședință a Consiliului de Coroană.

Aici s-a pus problema clară a celor două variante posibile: luptă armată împotriva agresorului sau acceptarea condițiilor ultimatumului.

Discuțiile au fost foarte aprinse, atingând chiar note dramatice. Astfel, marele istoric Nicolae Iorga – fost și prim-ministru – a exclamat, la un moment dat: „Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”.

Și asta, deși a deplând situația proastă în care se afla armata română, „uitând” amănuntul că și el condusese guvernul responsabil de o semenea situație.

Alți membri ai Consiliului au fost de părere că ultimatumul trebuie aceptat, pentru a se asigura continuitatea ca stat, pusă în primejdie – credeau ei – dacă România s-ar fi angajat într-un conflict militar cu URSS.

Până la urmă, decizia Consiliului de Coroană a fost de acceptare a ultimatumului sovietic și renunțarea la acele teritorii fără a se trage nici măcar un foc de armă.

În jurnalul regelui Carol al II-lea este consemnat rezultatul votului: 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului, 6 voturi pentru respingerea lui și o abținere, cea a lui Victor Antonescu, fost ministru de externe în perioada august 1936 – noiembrie 1937.

Merită să reamintim numele celor care, totuși, au votat pentru lupta armată contra invadatorului de la răsărit: Nicolae Iorga, Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Traian Pop, Ernest Urdăreanu.

În cunoscuta-i tradiție de a arunca un eșec pe umerii altora, Carol al II-lea, care ar fi putut întoarce rezultatul votului din Consiliu și putea ordona mobilizarea armatei, ca șef al acesteia, nota în jurnalul personal aceste cuvinte.

„Consiliul are loc şi am ieşit din el amărât şi dezgustat […] Numele celor care au votat pentru rezistenţă merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti”.

„O zi a ruşinii naţionale. Restul nopţii, cu Duduia (n.r. – Elena Lupescu), am plâns amarnic.”

A doua zi, pe 28 iunie 1940, la orele 6 dimineața, Marele Stat Major român emite ordinul nr. 6006, adresat Grupului de Armate Est.

Format dintr-un singur punct, acesta specifica sec: „Guvernul a hotărât evacuarea Basarabiei și ducerea rezistenței pe Prut”.

Un moment aparte, emoționant, a fost cel în care bucureștenii, dar și alți români din teritoriu neocupat al țării, au îngenuncheat cu toții, pentru câteva minute, în semn de doliu pentru pierderea Basarabiei.

Confuzia și panica apărute imediat după aceea, s-au datorat în special lipsei unui plan de evacuare dar și urmare a propagandei intense din ultimele luni, care asigurau populația că „totul este sub control” și că „ne vom bate pentru fiecare palmă de pământ”, potrivit agora.md.

Retragerea propriu-zisă a trupelor române s-a produs în condiții extrem de dificile, ca urmare a lipsei unui plan bine pus la punct și a prezenței trupelor sovietice pe teritoriul provinciei, deși ultimatumul stipula că acestea urmau să intre pe 4 iulie.

Documentele atestă multe cazuri în care unitățile Armatei Române erau jefuite, iar ofițerii, umiliți și insultați. Au fost înregistrate și două cazuri de suicid în rândul ofițerilor.

Au fost constatate și multe cazuri de dezertare, în special a militarilor originari din Basarabia, ceea ce a produs pierderi însemnate pentru o armată care nu a tras un foc de armă.

În acel tragic și rușinos eveniment, România a fost nevoită să cedeze un teritoriu cu o suprafață de 50.762 km2 și cu o populație de 3.776.309 locuitori.

Până la 29 iunie, tancurile rusești vor înainta și ocupa în mod abuziv nu doar Basarabia și Nordul Bucovinei, dar și Ținutul Herța.

Din păcate, acesta a fost doar începutul destrămării României mari, „născute” în focurile anului 1918. La 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, statul nostru a fost silit să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste

O săptămâna mai târziu, prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, se consfințea și cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, cu tot cu iubitu domeniu și castel de la Balcic al Reginei Maria.

Din fericire pentru ea, fosta suverană murise în 1938, neapucând să mai vadă această măcelărire a trupului țării pe care o iubise și o întregise alături de soțul ei, regele Ferdinand.

Astfel, în toamna lui 1940, România s-a trezit redusă la doar o treime din teritoriul pe care-l avusese până în luna iunie.

În doar două luni și jumătate, au fost pierdute nu doar mari teritorii, ci și milioane de destine românești, precum și varianta bună a răspunsului la ipotetica întrebare „ce-ar fi fost dacă…?”.

Vezi si alte articole...