Familia creștină este familia biblică, de la Adam și până la Sf. Pavel. Așa cum a fost formulată în Creație, rostul ei, la prima vedere, era de a fi un tampon contra singurătății (“Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”, Fac. 2, 18) și o formulă de viață prin care viața se extinde sau moartea e depășită (“Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi…”, Fac. 1, 28).

În același timp, relația sau unirea, dintre un bărbat și o femeie e o imagine a relației dintre Dumnezeu și poporul Israel (Is. 54, 5; Os. 2, 16-20; Ier. 31, 32 etc), Hristos și creștini (Rom. 6, 5; 7, 1-6; Gal. 2, 20 etc) sau Hristos și Biserică (Ef. 5, 25-32; In. 15, 4-5; 2Corint. 11, 2; Apoc. 19, 7-9; Mt. 25, 1-12). Judecățile lui Dumnezeu privesc adesea păcatul sau păcatele poporului ca adulter (de pildă, Osea care este silit să ia de nevastă o prostituată pentru a compora Israelul cu o soție necredincioasă). Legământul dintre ei e legământ de căsătorie. “De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” e elementul care decretează legătura căsătoriei ca o unitate sfântă de viață (și inviolabilă, sub pedeapsa cu moartea în VT), depășind diviziunea lipsită de viitor într-o unitate fertilă de viață, e modelul întregii legături de viață dintre noi, ca bărbați și femei, și dintre noi și Dumnezeu, de la Adam la Sf. Pavel.

La început a fost familia, dar înainte de a fi familia, a fost Dumnezeu care, dacă creează lumea și omul, acestea nu au cu toate astea ființa și viața în ele însele. Ci se află în Dumnezeu și doar în comuniunea cu El. Moartea nu întâmplător a intrat în creație nu ca o lezare a onoarei divine sau o problemă penală care cere o rezolvare juridică și o vină moștenită, ca în tradiția teologică apuseană, ci ca o fisură/ rupere a comuniunii cu Dumnezeu.

Creația nu este Dumnezeu, să ne înțelegem. Dumnezeu a creat lumea din nimic (2Mac. 7, 28), probabil cea mai importantă noutate a Antichității și cea mai puțin acceptată (Ex nihilo nihil fit), după ideea de Înviere a trupurilor (Fapte 17, 32).

Pe scurt, familia ca formulă prin care omul își depășește într-un fel singurătatea și dispariția biologică — adică e depășită diviziunea sexelor și fragmentarea în indivizi biologici — te trimite la unitatea primordială și eternă de viață, care este Dumnezeu – Treime, un Dumnezeu a cărui ființă este o chestiune de relație sau comuniune (koinonia).

Să ne înțelegem, nu avem de-a face cu o simplă instituție socială — de pildă, ne place să spunem că familia este celula societății și vedem în interdicția generală a adulterului, așa cum ne învață structuraliștii, o strategie de a asigura circulația femeilor în societate) —, ci cu cea mai veche formulă de viață, dacă vreți, a cărei matrice și izvor este un Dumnezeu conceput ca o comunitate de persoane bazată pe libertate și dragoste (John Zizioulas, Prelegeri de dogmatică creștină, Sofia 2014). Ființa divină comună este o chestiune de comuniune. Faptul că “Dumnezeu este unul” e moștenirea iudeo-creștină cea mai importantă a bisericii (Is. 45, 5; Mc. 12, 29; Ef. 4, 6; 1Corint. 8, 6).