luni, mai 27, 2024

Gheorghe Fedorovici: Despre filmul „21 de rubini” (I)

MedicalGheorghe Fedorovici: Despre filmul „21 de rubini” (I)

Globalist-sorosist pentru unii sau naționalist-putinist pentru alții, o reușită pentru unii, un eșec pentru alții, o condamnare nedreaptă a BOR (întrucît ignoră modelele de mărturisire creștină din ortodoxia românească contemporană) sau, dimpotrivă, o mărturisire despre capacitatea Bisericii de a vindeca și salva, o recomandare explicită oferită pentru unii lui Kövesi, pentru alții Patriarhului, iar pentru alții personalităților duhovnicești concrete reprezentate ficțional de părintele Alexie, „21 de rubini” este un film important în primul rînd pentru că ne confruntă cu tot ce ni s-a întîmplat din 1990 pînă astăzi, în al doilea rînd pentru că prin păstrarea legăturii dintre prezent și începuturile perioadei post-comuniste oferă indirect o explicație pentru situația actuală și în al treilea rînd pentru că propune o soluție la criza totală în care ne aflăm. După cum voi arăta în următoarele episoade ale comentariului meu pe marginea acestui film, în timp ce mi se pare că primele două aspecte ne ajută să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și perioada pe care am traversat-o din 1990 pînă astăzi, mă tem că rezolvarea, în măsura în care am înțeles-o corect, riscă să pecetluiască criza mai degrabă decît să o depășească.

Aș observa mai întîi că o parte din controversa care a însoțit filmul și care s-a amplificat în ultimul timp este determinată de conflictul dintre mesajul filmului și imaginea noastră despre noi înșine. Înainte să-l criticăm noi, filmul ne critică operațiile de chirurgie estetică la care ne-am supus biografiile și care ne fac să arătăm chiar mai grotesc decît Mickey Rourke. Filmul nu ne critică pentru că ne-am urîțit, ci pentru că încercăm să ne ascundem urîțenia.

Pentru a-l înțelege, filmul ne cere să ne întoarcem la și în trecutul nostru: nu la copilul din noi, unde ne invită cu generozitate noii maeștrii spirituali din noua ortodoxie, ci la coruptul din noi, la ceea ce a rămas nespovedit, la lucrurile de care nu ne-am pocăit nu pentru că nu ni s-au părut grave, ci pentru că am considerat că le putem depăși prin uitare. Nu este vorba doar despre felul în care înțelegem o epocă, cea post-comunistă, ci despre felul în care ne vedem pe noi în acest interval. Mai precis, nu este atît despre vina noastră mai mare sau mai mică, ci despre ce se întîmplă atunci cînd nu-ți asumi nici o vină. Filmul ne arată unde duce absența conștiinței vreunui păcat și hotărîrea de a ne justifica căderile: „este o lume căzută/coruptă”, „toți fac așa”, „în definitiv, alții au furat/mințit/ucis mai mult decît mine”, „dacă nu furi, inclusiv lucrul la care aveai dreptul în mod firesc prin efortul pe care l-ai făcut pentru el, ți-l fură altul”. Este starea de spirit surprinsă de trupa Spitalul de Urgență în piesa „Trăiască berea!”: dezastrul este total, este game over, nu ne mai rămîne decît să bem pînă crăpăm, ne-am născut în bere, murim în bere, fie pîinea cît de rea, tot ți-o fură cineva, dar „românașii” sunt în extaz din cîte se poate vedea din comentarii: ce frumos era, ce bine ne-am distrat, ce vremuri… Unora chiar le este dor de vremurile respective, poate și pentru că nici alcoolul nu prea îi mai ajută ca pe timpuri (https://www.youtube.com/watch?v=56Eyhx0S2dk) Probabil că o doză mai mare de morfină are același efect de bună dispoziție la bolnavii în stadiul terminal.

Acceptarea acestei stări de lucruri a transformat anormalitatea în noua normalitate. Această nouă normalitate nu ar fi fost posibilă doar prin implicarea „ocultei”, a masoneriei, a transumaniștilor etc: chiar dacă reprezentanții marilor puteri occidentale organizaseră jocul de alba-neagra încă din 1990 în BOR, în Stat și în cultura română, mulți dintre noi au crezut că orice alternativă la schemele de joc ale elitelor puterii fie nu mai este deloc posibilă, fie este dezavantajoasă. Prin urmare, s-au grăbit să participe la dezvoltarea jocului, garantînd atît în privința corectitudinii jocului (transparență, profesionalism), cît și în privința beneficiilor participării la el (respectabilitate socială, deschidere intelectuală, modernizare, occidentalizare).

Noua normalitate începuse astfel să ne definească după cum și noi începusem să ne regăsim în ea cu mult înainte ca progresismul să ne vindece de trecut și să ne elibereze de conștiință. După cum arată Mircea Platon în cea mai revelatoare analiză a perioadei post-comuniste pe care am întîlnit-o pînă acum:

„Ținută astfel, în ochiul memoriei, ca o mușcată în fereastră, normalitatea e ușor de recunoscut. Unii o consideră un fapt al trecutului. Și o regretă flasc. Alții o detestă de pe poziții ideologice, văzând în ea doar rasism, misoginism, homofobie, paseism, exploatare a omului de către om. Alții încearcă să o regăsească, sau să o prelungească, cu prețul tuturor compromisurilor, asemeni celor care defrișează și vând pădurile țării pentru a-⁠și face ei o vilă undeva, la munte, într-⁠o zonă împădurită. Sau asemenea celui care dă o mână de ajutor la uciderea sau îndobitocirea copiilor altora pentru a-⁠și putea el întreține și trimite la școli particulare proprii lui copii. În climatul României de astăzi, trecute prin comunismul cel vechi și cel nou, normali nu sunt tinerii care au murit în decembrie 1989, ci cei care i-⁠au împușcat sau au profitat de pe urma morții lor. […]  Normalitatea a devenit, pentru cei mai mulți dintre noi, un lux sau o activitate conspirativă. Trebuie să-⁠ți vinzi sufletul ca să-⁠ți cumperi o casă. Trebuie să ucizi sau să batjocorești copiii altora ca să poți avea grijă de copiii tăi. Ți se spune mereu că așa e normal: care pe care. Că trebuie să pustiești totul în jur ca să îți poți crea mica ta oază. Că, politician fiind, trebuie să furi banii spitalelor din România ca să poți merge să te operezi în spitale occidentale. Normal e, în România, să ceri mită, să falsifici criteriile, sau să nu ai nici unul, să lingușești, să-⁠ți „știi interesul”, să „dai din urechi”, să te faci că nu vezi, să spui/ scrii/cânți ce ți se cere, să adulezi sau să dărâmi fără a înțelege, să-⁠ți plângi de milă, să fii cinic crezând că astfel dai dovadă de inteligență, să „tragi țeapă”, să „dai plasă” și să uiți. Nu să ierți, ci să uiți. Sau să dispari.” (Vezi textul integral la https://www.contemporanul.ro/lecturi-despre-carti/mircea-platon-normalitatea-ca-o-prada.html).

Cred că filmul a fost criticat mai ales de cei care refuză să-și asume o responsabilitate pentru situația în care am ajuns – violența cu care filmul a fost criticat atît de giruetele ierarhiei ortodoxe, adică de platformele online „conservatoare”, cît și de cele ale euro-atlantismului secular revelează astfel indirect recunoașterea implicării în implementarea marelui joc global în România. Ceea ce nu înseamnă că aprecierea filmului ar proveni neapărat dintr-un examen de conștiință provocat de vizionarea lui: pentru unii, filmul este bun doar pentru că la final fata își vizitează tatăl sau pentru că fata intră într-o biserică și se închină. Nu contează că vizita vine prea tîrziu și nici că biserica respectivă poate că a ajuns între timp să fie supusă Cezarului.

Filmul riscă să fie astfel considerat unul bun de cei care nu l-au înțeles și să fie desființat tocmai de cei care l-au înțeles și pe care îi îngrijorează nu atît posibilitatea de a fi acuzați pentru complicitatea lor la marele joc, ci mai ales de faptul că românii ar putea să refuze să mai participe la joc odată ce vor vedea că, potrivit „celei mai puternice femei din Europa”,  Nicoletta Dellachiesa, nu mai există decît un singur chip, chipul Cezarului. Scopul jocului nu a fost banul, așa cum cred corupții de duzină, precum protopopul din film. Scopul a fost eliminarea posibilității de a trăi în afara jocului, de a avea un alt Domn decît Cezarul și de a avea o altă viață decît cea dăruită de Cezar.

Articol de Gheorghe Fedorovici apărut pe „Cumpăna. O viziune ortodoxă”

Vezi si alte articole...