Reacțiile internaționale stârnite de convorbirea telefonică dintre Donald Trump și Vladimir Putin, pe de-o parte, și de discursul secretarului de stat al SUA, Pete Hegseth, sunt în special vehemente și acrimonioase în Uniunea Europeană, unde o serie de voci consideră că Europa e împinsă la periferie în negocierile ruso-americane, redusă la rolul de platnic, iar altele vorbesc de o Yalta 2.0, în care administrația americană abandonează Europa răsăriteană influenței ruse. Asemenea simplificări funcționează pentru propaganda politică, dar sunt o caricatură a unei stări de fapt mult mai complexe. Faptul că Ucrainei i se refuză intrarea în NATO acum, ca parte a negocierilor, nu înseamnă că opțiunea nu este valorificabilă pe viitor, după mandatul Trump. Faptul că nu se susține redobândirea granițelor din 1991 e în logica unor negocieri de pace, războiul durând mult mai mult în cazul în care recuperarea teritoriilor ar fi continuată de către Ucraina, dacă ucrainenii înșiși sunt de acord să cedeze aceste teritorii în favoarea unei ancorări în Occident și a unei prezențe economice americane legate de pământurile rare, nu ține de străini să decidă ce convine mai bine în acest moment acestei țări, având în vedere situația militară în clar dezavantaj. Însărcinarea Europei cu garanțiile de securitate face parte dintr-un proces de responsabilizare, așa cum spuneam mai sus, a unui continent rămas în expectativă, pasivitate și ingrat în cheltuielile pe care le generează protectorului american. Problema Europei nu este America MAGA sau Trump, ci propriile slăbiciuni, născute din lipsă de viziune, de proiect, și din tocmeli interminabile în jurul unor interese naționale de dimensiuni provinciale.
După cum a ieşit la iveală din „scurgerile” negocierilor subterane, Statele Unite consimt tacit la schimbarea realităților teritoriale în Ucraina, fără a fi de acord cu o recunoaștere valabilă în drept internațional a acestora. Realitatea de fapt depăşeşte realitatea de drept. Dar să nu uităm că poziția lor în acest război este una de actor terț implicat cu moderație acolo unde cel mai legitim actor — Europa — s-a dovedit incapabil. Nota de plată în termeni de demnitate va reveni unei Europe inapte să acționeze în propria vecinătate, incapabilă de coerență, de solidaritate, despuiată de credibilitate, parte care va apărea ca perdant umilit la finalul războiului, indiferent dacă Uniunea sau câteva state membre primesc un loc la masa de negocieri sau nu. Cu titlu personal, trebuie să adaug că, dacă Vestul este cel care a generat întotdeauna fracturile în sânul Europei pentru a-şi putea satisface interesele de iluzorii puteri internaționale, a sosit timpul ca Estul și Nordul să profite de această diviziune, să o facă să lucreze înspre propriu-i beneficiu, să se departajeze de Europa veche găsind modalități de cooperare regională crescută cu Statele Unite și cu aliații non-europeni ai SUA. E ceea ce va aduce un plus-valoare aceste regiuni de extremă importanță pentru stabilitatea geopolitică globală, importanţă pe care Statele Unite, Rusia și China o percep cu mult mai mare abilitate decât vest-europenii obișnuiţi să o trateze ca o periferie. Europa central-estică și de nord e blocul care defineşte capacitatea de supraviețuire a proiectului european, îi dă adâncime strategică, îi întregeşte corporalitate geografică, fără de care „Europa Unită” n-ar rămâne decât o periferie la capătul unei Eurasii transformate de Rusia și China în sensul propriilor interese în secolul XXI.
„Oferta americană e o strategie cu risc”Cum ar putea să arate într-un viitor nu neapărat îndepărtat relațiile SUA cu Rusia?
Revenind la ceea ce ar putea fi noua relație ruso-americană, sau mai degrabă americano-rusă, moderarea pretențiilor și pozițiilor pe care SUA le pot avea față de Moscova, în formule negociate cu Kremlinul, poate constitui un instrument prin care Casa Albă înțelege să obțină un grad de bunăvoință sau neutralitate binevoitoare a Rusiei în momentele critice din relațiile sino-americane. Nu trebuie subestimată nici dorinţa Rusiei de a ieşi din poziţia conştient inferioară pe care o are în relaţia cu Beijingul şi de a reînnoi, măcar tacit, un dialog mai puţin încărcat de ură şi revendicare cu Occidentul „colectiv” din care jinduieşte să facă parte ca „actor specific”. Dar oferta americană e o strategie cu risc, pentru că nu înseamnă că Rusia s-ar plia unei asemenea optici și că nu ar încerca să abuzeze de prudenta deschidere americană, fără a întoarce serviciile așteptate de Washington. Va depinde foarte mult de mâna fermă a americanilor modul în care Moscova va fi lăsată să reacţioneze la strategia americană, şi cred că vom avea următorii 5-10 ani la dispoziție pentru a observa cu atenție încotro se îndreaptă realmente lucrurile.
Vorbind despre Europa și europeni, unii remarcă faptul că în pofida unor declarații pompoase, în UE există o polarizare serioasă, asta ca să nu vorbim despre o fisură în toată regula. Ce se întâmplă, de fapt?
De la primul mandat al lui Macron se discută în Europa de formule diverse de cooperare ranforsată și proiecte de compatibilizare sau armonizare a armatelor europene (exerciții comune, cultivarea unei gândiri strategice comune, standardizarea echipamentului militar, etc). Cacofonia în acest domeniu nu s-a lăsat așteptată, statele mai mari ale Uniunii având pretenția unui „leadership natural” care — tăiat pe idei geopolitice și geo-economice puțin realiste — a sfidat interesele de securitate ale flancului estic din NATO și ale Scandinaviei. Nu avem în acest moment un grad suficient de ridicat de încredere reciprocă și de cunoaștere reciprocă a intereselor fundamentale ale statelor europene între ele (pur şi simplu nu sunt cultivate în educaţia politico-militară şi diplomatică a elitelor de guvernare) pentru a putea vorbi de abilitatea sau de voința de a construi o armată europeană — care la rândul ei are prea multe definiții ca să le putem înșirui aici și păcătuiește fie prin dorinţa de acaparare a proiectului de către puteri militare vest-europene, fie prin dezinteresul altora față de însăşi ideea de securitate comună.
„Exigențele americane au crescut”Unii vorbesc de-a dreptul despre plecarea americanilor din Europa sau despre trădare…
Din poziționările deja exprimate de administrația americană — inclusiv vocea anterior mai radicală a vicepreședintelui Vance — observăm că temerile europenilor (sau satisfacția secretă a unora, binecunoscuţi…) de a-i vedea pe americani plecând nu sunt justificate, dar exigențele americane au crescut, abordarea în relația cu Bătrânul Continent nu este doar tranzacționalistă (până la revendicări teritoriale!), dar și orientată către o responsabilizare forţată şi brutală. Ceea ce, pe de-o parte, ar constitui visul împlinit al suveraniştilor naivi de la Paris, iar pe de alta realitatea dificilă a unei lipse de mijloace și capabilități europene care va lua decenii pentru a fi recuperată. Noua administraţie de la Casa Albă obligă Europa la mișcări rapide, la eforturi colective, la decizii tranșante care străpung vanitățile și preferințele naționale, multă vreme prioritizate, pentru că impun formule de activitate comună care îi obligă pe cei care se consideră „antreprenori ai Europei” să își diminueze apetitul pentru protecția exclusivă a intereselor și strategiilor naționale. (Franța, Ungaria, Slovacia, Germania sunt exemple elocvente de suveranism, fie capricios, fie deghizat în oportunism şi inițiative cu miză mercantilă, gata oricând să abandoneze proiectele europene în favoarea unui câștig exclusiv național.) Altfel spus, administrația americană obligă Europa să ia faimosul taur de coarne şi să urce la un nivel la care îngustimea anterioară a viziunilor naționale aflate în concurenţă nu a purtat niciodată integrare europeană: cel de acţiune superioară, cu o natură aproape federală.
Putem vorbi despre o ruptură la nivelul NATO și la o compromitere a relației transatlantice?
La modul strict obiectiv, trebuie recunoscut — iar europenii au decența să o facă — că malul estic al Atlanticului de Nord a abandonat de mult ideea de securitate și fibra militară pe care aceasta o implică, nu doar în proiectul de integrare europeană, ci și în apărarea propriilor teritorii, în special după încheierea Războiului Rece și găsirea unor opțiuni de cooperare și parteneriat cu Rusia, care cel puţin pe hârtie, şi edulcorate de profit economic, sunau bine. Până la un punct foarte recent în trecut, Europa încarna un proiect de construcție post-statală, post-naţională, inovator, de comunitate umană transnaţională al cărui succes economic părea a fi o invitație către restul actorilor globali de a îmbrățișa același tip de gândire și de abandona tipul clasic de suveranitate westfaliană. Diferențele de gândire nu s-au constituit totuşi într-o invitație capabilă să convingă alţi actori globali, mai degrabă dornici să profite de vulnerabilitatea economică și militară a spațiului european prins în acest proces de inedită transformare. Trauma celor două războaie mondiale europene nu s-a materializat într-o lecție de morală istorică și gândire sociopolitică pentru alte regiuni ale globului, rămase în planuri intelectuale şi în realităţi de care Europa ţinea să se îndepărteze. Altfel spus, Europa de azi trebuie să se întoarcă în trecut şi să-și exerseze reflexele abandonate — cele de securitate, integritate, identitate. Ceea ce se va dovedi dificil cu o societate anesteziată în raport cu ideea de efort, de mobilizare, de potențial sacrificiu, cu o gândire de struț în fața riscului și agresiunii.
Ne aflăm în zorii negocierilor oficiale
S-a vorbit și despre faptul că SUA îi presează pe europeni să aloce sume enorme pentru apărare, ceea ce s-ar putea întoarce cumva împotriva acestor țări. Care ar fi efectul de bumerang?
Creșterea bugetelor militare în Uniune, dorită de americani, în dauna altor politici de cheltuieli publice, mai axate pe cetăţean, va genera fără îndoială proteste, mișcări de stradă și va fi sursă de adversitate politică, chiar de ralieri cu dușmanul (deja exprimate electoral pe scena politică franceză, germană, austriacă, italiană, bulgară, ungară, slovacă, chiar cehă și românească). Vor avea guvernele sub presiune maturitatea să explice ferm şi tranşant unui public rupt de educaţie politică faptul că fără securitate nu mai există societăţi care să poată trăi în bunăstare?
Revenind la discuțiile dintre Trump și Putin, cât de aproape am fi de deschiderea negoicierilor oficiale și ce va urma pentru Europa?
Sunt convins că administrația americană a făcut pașii necesari pentru a deschide negocierile de pace, probabil într-o formulă și cu un pachet de idei care nu au plăcut în mod neapărat Moscovei, rezervată — aşa cum am văzut — în a confirma inițiativa americană. Dar aceasta este doar modalitatea rusească de a încerca să salveze aparențele unei demnități și a unui statut pe scena internațională, știind totuși foarte bine că nu va găsi altă soluție, şi probabil nici mai multă bunăvoinţă în altă parte. Statele Unite sunt interesate să pună capăt războiului din Ucraina tocmai pentru a putea lăsa Europei sarcina unei construcții (iată motivul pentru care Trump a solicitat de la aliaţii europeni opinia lor cu privire la soluţionarea conflictului), și a permite Europei să descopere ea însăși ce înseamnă responsabilitatea securitară față de vecinătatea apropiată, iar prin aceasta, SUA să se concentreze pe relația cu China în formule care să evite ciocniri militare și în care, sunt aproape convins, capacitatea iconoclastă de inovație a lui Donald Trump va putea introduce elemente inedite, indiferent de opinia detractorilor lui.
Curierulnational.ro
Observatornews.ro
moneybuzz.ro