Istoria filosofiei și culturii occidentale ar putea fi descrisă ca o notă de subsol la Platon. Cel puțin până la Kant. Fiindcă afirmând că noi nu putem cunoaște lucrul în sine (noumenon), Kant a scos în afara cunoașterii umane temele care altădată țineau de domeniul teologiei și/ sau al metafizicii, adică Ființa, Dumnezeu, sufletul etc.

Rezultatul acestei discuții, una peste alta, a fost nihilismul (Simon Critchley, Continental Philosophy/ A Very Short Introduction, Oxford, 2001, How to respond nihilism). Invalidând teologia ca știință a lucrului în sine, adică a esențelor sau inteligibilelor sau a transcendenței, Kant a înfățișat o lume a fenomenelor (phenomenon) lipsită de orice substanță sau ființă sau transcendență. Această lume fenomenală este până la un punct opera subiectivității umane, fiindcă doar prin puterile umane, și anume intuiție și intelect, care ne livrează cu condițiile de posibilitate a cunoașterii, lumea devine fenomen, iar fenomenul, singura realitate cognoscibilă și adevăr ale lumii. Kant însuși a rezumat acest lucru în felul următor: “percepția fără concept este oarbă, iar conceptul fără percepție este gol”, unde percepția este ceea ce ne vine prin simțuri (prin intermediul intuiției kantiene, se înțelege), iar conceptul este partea gândirii umane, adică categoriile a priori ale intelectului (12 la număr), care selectează, structurează și ordonează întreaga informație perceptibilă sau experiența.

Nu întâmplător, Heinrich Heine va spune la un moment dat că dacă Robespierre a omorât niște francezi, Kant însă e cel care l-a omorât pe Dumnezeu. Germanilor ar trebui să le fie mai frică de acest german cumsecade decât de un călău pe eșafod.

Pe scurt, Kant e punctul de inflexiune al unei conștiințe sau chiar a istorii culturii și filosofiei occidentale descrisă, nu întâmplător, ca o notă de subsol a platonismului. Iar ceea ce este crucial e că niciodată această conștiință și cultură nu au fost mai aproape de teologia și spiritualitatea Răsăritului, din ultimul mileniu creștin. Răsăritul întotdeauna a avut înțelepciunea de a nu încurca borcanele, arătând că transcendența se situează radical dincolo de puterile umane de cunoaștere, respingând astfel o tradiție intelectualistă bazată pe o anumită înrudire între gândire și ființă (sau consubstanțialități între creat și necreat). Atunci când a fost provocat, de pildă prin Eustratie al Niceii (sec XII), care a căutat, sub influența lui Aristotel, să dovedească cu ajutorul rațiunii credința creștină; sau, mai târziu, prin Varlaam de Calabria (sec XIV), adeptul scolasticismului medieval, care respingea pretenția isihaștilor că lumina Taborului e necreată și pleda pentru o teologie rațională, bazată pe analogia ființelor (analogia entis), negând astfel posibilitatea cunoașterii directe a lui Dumnezeu prin experiența mistică, Răsăritul a făcut ceea ce trebuia și a respins toate aceste provocări: pe Eustratie, sub acuzația de nestorianism, ceea ce ar trebui să tempereze eforturile multor contemporani de a căuta argumente raționale sau naturale, iar pe Varlaam, sub argumentul de a fi pretins, în disputa cu Sf. Palamas, că Dumnezeu este simplu (actus purus), eliminând orice distincție în ființa divină și deschizând drumul omului spre transcendența divină în eternitate, punând în dificultate întreaga teologie, ca și doctrina mântuirii, bazate ambele pe consubstanțialitate. Consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl (homoousios) este baza atât a divinității Fiului (Niceea 325), cât și a cunoașterii absolute intra-trinitariene: „Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Mt. 11, 27). După cum întreaga sotereologie stă sau cade odată cu doctrina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, prin care Fiul, consubstanțial cu Dumnezeu, devine, de la Duhul Sfânt și prin Fecioara Maria, consubstanțial sau homoousios cu noi, realizând astfel ceea ce Sf. Atanasie spunea, și anume că Dumnezeu s-a făcut om după ființă pentru ca omul să se facă Dumnezeu după har. Adică să se îndumnezeiască (theosis).