Octombrie. Ce mai citiți? Ce mai sperați? Ce mai pregătiți bun? Ce proiect în derulare sau în concepere aveți? Sunt tot atâtea întrebări pe care adesea mi le adresez mie însămi, conștientă și de reversul medaliei, de extrema cealaltă: antipodul lenei ar fi o lăcomie a acțiunii, o aglomerare de intenții și acțiuni, până la epuizare. Sau, în tot cazul, până la acel punct care nu îți mai permite reflecție și liniște sufletească.

La sarcinile cotidiene, de ceva vreme am adăugat vizionările imobiliare. Las deoparte stresul bugetului în care, cel mai adesea, trebuie să te încadrezi. Pur și simplu, a căuta un apartament în București este, în sine, o aventură. Poate fi prilej de surmenare și frustrare, dar mi-am zis că depinde de mine cum aleg să mă poziționez: tonul face muzica. Sau unghiul de vedere ne conturează tabloul general.

Citeam undeva că nevoia nu e de disprețuit, ca imbold principal de a căuta pe cineva. Da, putem uneori să auzim un reproș de tipul „tu mă cauți doar când ai nevoie de mine”, ca și când afecțiunea trebuie să fie mereu gratuită, strict dezinteresată. Totuși, nevoia ne apropie unii de alții.

O putem recunoaște, o putem privi drept în față, sau putem să perorăm idealist despre relații cultivate pentru ele însele și atât, departe de orice interes sau pragmatism. Dar putem privi nevoia și ca pe un strop de intervenție divină, care ne silește să intrăm în contact unii cu alții, să ne cunoaștem și, poate, să creștem spiritual din aceste interacțiuni.

Pornind de la aceste gânduri (apărute nu în mod firesc, ci prin antrenament de voință, printr-un exercițiu de tip „vulpea la struguri”), mi-am zis că toți acești oameni nu trebuie priviți ca pioni într-un lanț cauzal (care la capăt să ducă la visata achiziție), ci ca niște întâlniri unice, privilegiate: un agent imobiliar, un vânzător, un alt potențial vânzător, un angajat bancar, un broker, un administrator de bloc… Nu, toți aceștia nu sunt trepte pe care urcăm spre un rezultat dorit, folosindu-ne reciproc, ci sunt identități, persoane. Bun.

Dar cumva riscăm să rămânem într-un joc în care, la scară umană, sub condiția mortalității, totul devine rizibil. Îți cumperi un apartament, la vârsta de 40 de ani, când mai ai o speranță medie de viață de încă 30-40 ani, o locuință care, la scară cosmică poate fi ușor asociată cu orice mică gaură de insectă („microscopice popoare”, vorba lui Eminescu – „ne succedem generații și ne credem minunați”).

Iar apoi gaura asta de insectă încercăm să nu o vindem (cum nu își înstrăinau țăranii loturile) ca să o lăsăm copiilor… Și ne retragem tăcut, atât din lumea asta tumultoasă, cât și de pe o piață a jocurilor imobiliare. Nu ne retragem prin decizie personală, nici din calcul economic, ci dintr-un imperativ nemilos al condiției umane, la capătul căreia stă ieșirea din scena vieții acesteia pământene. Iar când privim lucrurile așa, atunci o încrâncenare prea mare, o listă de criterii prea lungă, o dorință de negociere la sânge, toate astea ne apar, cum spuneam, rizibile. Asta nu înseamnă nici să ne mulțumim a ne muta la cort sau sub un capăt de pod, dar nici să imaginăm fericirea noastră ca atârnând în cel mai înalt grad de o casă și de achiziția ei. Iar căutarea asta obositoare este tot un parcurs, cu pretexte de a comunica unii cu ceilalți.