Octombrie. Ce mai citiți? Ce mai sperați? Ce mai pregătiți bun? Ce proiect în derulare sau în concepere aveți? Sunt tot atâtea întrebări pe care adesea mi le adresez mie însămi, conștientă și de reversul medaliei, de extrema cealaltă: antipodul lenei ar fi o lăcomie a acțiunii, o aglomerare de intenții și acțiuni, până la epuizare. Sau, în tot cazul, până la acel punct care nu îți mai permite reflecție și liniște sufletească.
La sarcinile cotidiene, de ceva vreme am adăugat vizionările imobiliare. Las deoparte stresul bugetului în care, cel mai adesea, trebuie să te încadrezi. Pur și simplu, a căuta un apartament în București este, în sine, o aventură. Poate fi prilej de surmenare și frustrare, dar mi-am zis că depinde de mine cum aleg să mă poziționez: tonul face muzica. Sau unghiul de vedere ne conturează tabloul general.
Citeam undeva că nevoia nu e de disprețuit, ca imbold principal de a căuta pe cineva. Da, putem uneori să auzim un reproș de tipul „tu mă cauți doar când ai nevoie de mine”, ca și când afecțiunea trebuie să fie mereu gratuită, strict dezinteresată. Totuși, nevoia ne apropie unii de alții.
O putem recunoaște, o putem privi drept în față, sau putem să perorăm idealist despre relații cultivate pentru ele însele și atât, departe de orice interes sau pragmatism. Dar putem privi nevoia și ca pe un strop de intervenție divină, care ne silește să intrăm în contact unii cu alții, să ne cunoaștem și, poate, să creștem spiritual din aceste interacțiuni.
Pornind de la aceste gânduri (apărute nu în mod firesc, ci prin antrenament de voință, printr-un exercițiu de tip „vulpea la struguri”), mi-am zis că toți acești oameni nu trebuie priviți ca pioni într-un lanț cauzal (care la capăt să ducă la visata achiziție), ci ca niște întâlniri unice, privilegiate: un agent imobiliar, un vânzător, un alt potențial vânzător, un angajat bancar, un broker, un administrator de bloc… Nu, toți aceștia nu sunt trepte pe care urcăm spre un rezultat dorit, folosindu-ne reciproc, ci sunt identități, persoane. Bun.
Dar cumva riscăm să rămânem într-un joc în care, la scară umană, sub condiția mortalității, totul devine rizibil. Îți cumperi un apartament, la vârsta de 40 de ani, când mai ai o speranță medie de viață de încă 30-40 ani, o locuință care, la scară cosmică poate fi ușor asociată cu orice mică gaură de insectă („microscopice popoare”, vorba lui Eminescu – „ne succedem generații și ne credem minunați”).
Iar apoi gaura asta de insectă încercăm să nu o vindem (cum nu își înstrăinau țăranii loturile) ca să o lăsăm copiilor… Și ne retragem tăcut, atât din lumea asta tumultoasă, cât și de pe o piață a jocurilor imobiliare. Nu ne retragem prin decizie personală, nici din calcul economic, ci dintr-un imperativ nemilos al condiției umane, la capătul căreia stă ieșirea din scena vieții acesteia pământene. Iar când privim lucrurile așa, atunci o încrâncenare prea mare, o listă de criterii prea lungă, o dorință de negociere la sânge, toate astea ne apar, cum spuneam, rizibile. Asta nu înseamnă nici să ne mulțumim a ne muta la cort sau sub un capăt de pod, dar nici să imaginăm fericirea noastră ca atârnând în cel mai înalt grad de o casă și de achiziția ei. Iar căutarea asta obositoare este tot un parcurs, cu pretexte de a comunica unii cu ceilalți.
Și acest parcurs poate fi văzut ca un scop în sine, nu doar ca mijlocul până la destinație. În felul acesta, vizionările de după-amiază, când ziua a devenit deja grea de muncă și responsabilități, pot fi privite ca prilej (parțial) amuzant de întâlnire – cunoști un om, cunoști o felie de viață, un colț de decor în care s-au trăit bucurii și suferințe. Și te apropii de toate acestea curios, dar și cu sfiala necesară.
Uneori afli o poveste, fericită sau nefericită. De pildă, ultimul apartament de trei camere care ne interesa (ca amplasare, suprafață, preț) părea totodată un mod de a profita de eșecul cuiva: scos la vânzare de un cuplu cu copii destul de mari (14, respectiv 12 ani), care a decis să divorțeze. La problema asta emoțională s-a adăugat, desigur, precaritatea financiară, deoarece niciunul dintre soți nu a putut să răscumpere partea celuilalt. Să îți imaginezi mama cu copiii în chirie, în așteptarea unei cote care în cel mai bun caz le va asigura mai apoi cumpărarea unei garsoniere sau a unui apartament confort doi…pare mai curând un scenariu trist.
Cu alt prilej, am vizionat un cochet apartament din zona pieței Veteranilor, București. Era seară, iar turul casei ne-a fost făcut de soț, un bărbat voluntar și intrepid. Genul acela de bărbat care e meșterul bun la toate și are soluții pentru mai toate, și care își amenajase casa nu foarte creativ sau cu personalitate, dar confortabil și practic.
La voința lui, se adăuga dragostea și hărnicia unei femei care menținea tot locul curat și plăcut. Numai că, părăsind zona de bucătărie, sufragerie și hol, am ajuns spre dormitoare. Iar aici priveliștea a fost, cel puțin pentru mine, tristă. Ambii copii erau în camerele lor, cu lumina stinsă, nici măcar cu o veioză (seara, la ora 19), jaluzelele trase, jucând jocuri pe calculator, respectiv telefon. Nu comunicau nici între ei, ca frați, nici cu părinții lor. Nu citeau, nu făceau lecții, nu găteau, nu desenau, nu meștereau nimic. Nici măcar nu se certau sau să vorbească ceva, orice, unul cu altul. O decuplare totală de lumea reală și o imersiune la fel de totală în universul virtual.
Imersiune întreruptă doar câteva secunde de aceste cartoane umblătoare care eram noi, însoțite de un agent imobiliar. Copiii ridică ușor capul, spun un bună seara politicos, după care se afundă din nou, în căști, în lumea lor. Iar familia vrea să vândă pentru a se muta la casă, în Ilfov. Și atunci te gândești: la ce bun? Ce va aduce mutarea asta? Va fi pentru ca acești copii să se bucure de un colț de grădină sau de livadă? Ca să privească cerul și să alerge prin curte, pe gazon, udându-se vara cu furtunul, hârjonindu-se?
Sau tatăl acela harnic și voluntar doar le va da prilejul să se mute de la un dormitor de 9 metri pătrați la unul de 14 metri, cu baie alăturată, în care ei vor face exact același lucru, să stea lipiți pe un scaun, ore și ore întregi, aproape surzi la orice ambient?
Și mă gândeam la asta, la faptul că acest tată de familie nu a greșit cu nimic major: are o loialitate totală față de ai lui, muncește pentru ei, știe să monteze o priză și să schimbe o baterie de chiuvetă, își plătește facturile, se poziționează onest în societate și nu calcă peste ceilalți ca să îi fie lui mai bine… Și tot așa. Dar undeva, ceva, i-a scăpat.
I-a scăpat din vedere că lumea s-a schimbat, că tentațiile sunt altele, insidioase, cu aparențe inofensive. Ajuns acum la aproximativ 45 de ani, copilăria lui nu a însemnat nici tableta, nici ecranul mare al calculatorului. Nu a experimentat acest tip de dependență și, ca atare, nici nu o ia în serios. Nu poate crede că ecranul acela riscă să îi alieneze copiii, să le slăbească voința, puterea de concentrare, să îi facă elevi mai slabi, ba chiar, în viitor, tați de familie inferiori lui, cu mult.
Pentru că cine nu are de mic un antrenament de voință și responsabilități, după putere, e susceptibil să treacă de la o amânare la alta, de la o dezertare la alta, de la o depresie la alta. Ei bine, tabloul acesta nu și l-a imaginat, deoarece nu l-a experimentat direct. Iar de avertizat, nu a avut cine să îl avertizeze, deoarece lobby-ul pentru ecrane este pretutindeni.
Ministerul Educației face lobby pentru digitalizare, media, la fel, piața muncii clamează că fără digitalizare nu te poți angaja. Cultura divertismentului, mai ales într-o societate fragilizată economic, se bazează tot pe televiziune și internet. Și tot așa. Iar acești părinți, care nu înțeleg ce se întâmplă cu copiii lor, riscă să se simtă, peste ani, precum o găină ce a clocit ouă de rață. Puii au crescut, au pornit pe lac, iar părinții au rămas neputincioși pe mal. Este metafora lui G. Călinescu, în „Bietul Ioanide”, pentru a puncta un alt tip de neînțelegere și hiat între generații.
Și, ca să închei: da, sunt zile când mă distrez privind aceste noi felii de viață, de comedie umană, prilejuită de aventura mea imobiliară. Și zile de descurajare, când îți amintești că e imperios necesar să te muți, totul într-un moment de nesiguranță economică generală. Atunci te hrănești din gânduri de bine și încurajare și îți amintești, de exemplu, de alte situații imobiliare din istorie, mai grele decât avem noi în ansamblu astăzi.
De pildă, vecinii socrilor au crescut 12 copii într-o casă cu prispă, antreu și două camere (dar și o grădină mare, mare, în care puteau să alerge, un cer albastru exact deasupra, și o viță-de-vie groasă înșurubată în jurul stâlpilor de lemn ai prispei). Și îți spui că, dacă atunci s-a putut, se mai pot crește și acum copii într-o locuință mai mică.
Cineva mai pragmatic ar acuza această mentalitate ca vetustă și tipică pentru „carul înaintea boilor”. Cu alte cuvinte, fă-ți planul de a-ți mări familia abia atunci când ai deja spațiul sau condițiile necesare. Da, se poate amâna maternitatea pentru vremuri financiar mai bune, dar există și riscul ca, atunci când ești mai stabil, să nu mai poți efectiv concepe.
Desigur, viața este frumoasă și plină de sens și fără de copii. Doar că „plannigul familial” e doar o poveste. Nimic nu este o garanție pentru nimic. Și atunci, nu ne mai rămâne decât să încercăm a le împăca pe Marta și Maria (vita activa, vita contemplativa. Sau negotium-otium). Totul într-un orizont de nădejde și curaj, de a merge înainte.