Nu îmi amintesc să fi citit vreodată vreun comentariu care să îți rețină atenția pe Numele trandafirului al lui Umberto Eco și în genere pe literatura care de cca 200 de ani face din misterul medieval o temă anti-clericală de succes, astăzi hiper-exploatată de cinema.
Bun, romanul lui Umberto Eco, deși popular, beneficiind de o ecranizare încă și mai populară (în regia lui Jacques Anaud, 1986, cu Sean Connery), se înscrie în tradiția literară anti-clericală mai veche a Occidentului, de proveniență protestantă și iluministă, transformând catedrala gotică, începând cu Victor Hugo și Notre Dame de Paris, dintr-un loc deschis al pietății populare, într-un spațiu închis și labirintic, fremătând de gânduri și păcate grele, de uri nestinse, locuit de monștri și de asasini, un spațiu al urzelilor sinistre, căutat de membrii unor ordine secrete și fanatici (Dan Brown). Umberto Eco nu e cu nimic mai presus de această linie, contribuind în schimb, prin succesul lui, la reînnoirea temei.
Indiana Jones and the Last Crusade (1989) extinde ideea labirintului și a criptelor, la marea temă medievală a Graalului și a căutătorilor de nemurire/ comori, pentru a o face încă și mai populară. Dan Brown nu a inventat el apa caldă.
Plină de cripte și labirintică, marea Biserică catolică, așa cum pune problema Umberto Eco, se instalează înaintea noastră monumentală, misterioasă și terifiantă, ca o relicvă funebră a unei lumi obsedate de bogăție, putere și control, ca un fel de subconștient colectiv plin de tot ceea ce sufletul se vede silit să ascundă, o mostră a infernului locuit de demonii turpitudinii și ai fanatismului, pe scurt un spațiu al întunericului care se cere scos la lumină și exorcizat. Numele trandafirului, ca și Notre Dame de Paris înaintea ei, ca și restul de mai târziu, ce altceva ar putea fi în acest caz decât exerciții de exorcizare și scoatere la lumină a monstrului?
Protestanții și în genere ereticii Bisericii catolice erau cei care vedeau în catolicismul medieval, la sfârșitul evului mediu, sălașul depravării și al diavolului, care va deveni ușor, ușor una din temele preferate ale literaturii moderne.
Plasând acțiunea într-o abație benedictină din nordul Italiei în plină eferverscență a mișcărilor care făceau din sărăcie condiția slujitorului lui Hristos, Umberto Eco își situează întreaga poveste în cea mai neagră perioadă a Bisericii catolice, perioada franceză, când Biserica se afla în exil, la Avignon. E perioada când Biserica a) își va centraliza administrația și se va focaliza pe finanțe sporindu-și bogăția prin zeciuială și sistemul indulgențelor, de-o manieră care va provoca indignarea întregii lumi și va intra în mentalul Europei, cu voracitatea ei fără fund, pentru totdeauna, b) este contestată de jos în sus (franciscanii se luptă pentru recunoaștere, criticând în același timp bogăția Bisericii pe logica Imitatio Christi, iar sectele radicale, precum dolceniții, jefuiesc Biserica și ucid episcopii), într-un moment în care, cum spuneam, biserica își va centraliza administrația și se va focaliza pe finanțe, funcționând cu doi papi și pavând astfel drumul pentru Reforma protestantă mai târziu. Din această perioadă datează și catedrala Notre Dame.
Antiteza franciscană e utilizată de Umberto Eco pentru a pune în relief situația contrastantă a clerului și a Bisericii față de țărani, dar și rivalitatea dintre cele două ordine, unde, spre deosebire de benedictini, care sunt aliații papei și gazda fraților franciscani din această abație, franciscanii sunt instrumentul prin care e pusă în lumină absurditatea întregului edificiu catolic medieval care extrage bogăție prin metode de necombătut, precum indulgențele, și apără turma de cei care ar putea s-o tulbure, prin sistemul inchizitorilor.
Umberto Eco nu a scăpat nimic din toate astea în romanul lui, la care adaugă lanțul de crime din jurul unei cărți care nu ar fi trebuit să existe (Poetica, Aristotel), probabil pentru a valorifica mai bine ideea labirintului, oferind publicului probabil cea mai terifiantă imagine asupra Bisericii de la Victor Hugo începând și până la Dan Brown.
Nu e nicio îndoială că ținta finală a lui Umberto Eco a fost de a înfățișa Biserica drept depozitarul marilor cărți și al cunoașterii, care ține totul sub un control strict, la nevoie omorând și trăgând foloase, una peste alta, din ignoranță mai degrabă decât din răspândirea educației și a cunoașterii, un clișeu evident vehiculat de iluminiști și exploatat îndelung de generațiile anti-clericale de după ei.
Tema labirintului (lui Dedal) în schimb e asociată coborârii în infern, în burta pământului (în religiile arhaice), în subconștient (în cabinetul unui psihanalist) etc pentru a omorî acolo monștrii (minotaurul) și demonii reali sau interiori sau, ceea ce e același lucru, pentru a-i scoate la lumină și/ sau exorciza. Umberto Eco păstrează ideea, dar în labirintul în formă de trandafir el plasează biblioteca ca depozitar al luminii reale, transformând Biserica, labirintică și sângeroasă, în cel mai monstruos obstacol din câte trebuie să fi existat în calea acestei izbăviri a umanității de barbaria religiei și a ignoranței, fiindcă biserica controlează accesul la cunoaștere (nimeni nu avea voie în bibliotecă, iar cărțile din scriptorium erau atât de puține, asta și într-o abație consacrată traducerilor și copierilor, încât îl face pe William de Baskerville (Sean Connery) să se mire de lipsa lor) cu scopul de a trage foloase din lipsa ei. Nu întâmplător, întreaga istorie e plasată de Umberto Eco în unul dintre cele mai întunecate momente ale catolicismului medieval, perioada Avignon.
Adevărul e că de la Hugo la Dan Brown și trecând prin cinematografie, care preia tema și îi dă răsunetul pe care probabil îl căuta, Umberto Eco e de departe superior tuturor ca literatură, substanță, ca ce vreți. Filmul lui Anaud, care e indiscutabil o reușită cinematografică, face ce îi mai lipsea, adică te tulbură și mai mult prin realismul imaginii și te trimite la carte.