Există o tendință printre tinerii creatori de conținut, mutați la țară, de a prezenta viața lor acolo. În proporție covârșitoare, videoclipurile din România seamănă cu cele ale fermierilor de peste Ocean.
În general, ni se prezintă activități de grădinărit, creștere de animale și apoi gătit cu ingrediente obținute în gospodăria proprie. Nimic greșit în asta (ba e chiar inspirațional, motivant), însă ceva rămâne incomplet. Fie că vorbim de România sau de alte țări (în general, vestice) aceste familii trăiesc și, de fapt, nu trăiesc la țară, la sat. Sunt simultan în mijlocul unei comunități, dar și în afara ei, deoarece nu au mare legătură cu ea. Și, nu de puține ori, nici nu doresc să aibă. Când nu te înțelegi cu vecinii, în satul tradițional asta e o chestiune văzută ca un dezavantaj cert.
Însă pentru omul modern, alienat, a stabili relații de bună vecinătate a devenit mai curând superfluu, neimportant. Nici nu mai căutăm o reală apropiere de ceilalți săteni sau măcar de vecinii imediați. Cumva, a avea vecini buni înseamnă pentru omul modern a stabili un pact de neagresiune cu ei: nu te deranjez, nu mă deranja.
Creșterea confortului și a înlesnirilor moderne a redus și nevoile reciproce de ajutor. Nu mai batem la poarta celuilalt pentru o cană de faină sau de zahăr. Nu mai avem nevoie să împrumutăm unelte. Și așa mai departe. Nevoia ne apropie, crescând prilejurile de interacțiune, ajutor, recunoștință. Când traiul îndestulat îți reduce nevoile, nu mai rămâne decât interacțiunea la urgență. Și atunci, surpriză, nu ai întotdeauna pe cine te baza, deoarece poteca de la vecin la vecin s-a astupat, a fost înghițită de buruieni.
Îmi amintesc că la bunicii din partea mamei, spre ambii vecini nici măcar nu exista portiță de trecere, ci doar un pârleaz – adică un fel de spărtură în gard, cu trecere mai înaltă, pe o mică treaptă de lemn. Pârleazul era foarte ușor de trecut de oameni, dar rămânea obstacol pentru păsările de curte sau pentru vite. Practic, pârleazul este un simbol al încrederii și înțelegerii între vecini – o trecere permanent deschisă, fără zăvor, lacăt sau cheie. Este și o invitație permanentă la vizită, în ambele direcții.
Scriu aceste rânduri aflându-mă la socrii mei, într-un sat din nordul județului Vâlcea. Din fericire, aici sensul comunității s-a păstrat. Oamenii se știu, se salută, se ajută, se întreabă de sănătate, se ceartă, se întâlnesc, își cunosc poveștile mari de viață, se însoțesc la evenimente importante: nunți, botezuri, înmormântări. Când Bucureștiul era potopit de zăpezi, la Slătioarele de Vâlcea bătea un vânt de primăvară.
Am ieșit cu copiii în soare, pe drum, spre vâlceaua de salcâmi și fagi. Nu am găsit ciuperci (în toamnă, târziu, cioatele aveau pleurotus din belșug). Dar am cules niște flori mici (părăluțe) și pur (usturoi sălbatic – allium vineale). Cu acest usturoi sotat în unt aveam să fac apoi acasă o omletă. În acest soare de februarie am văzut și o vecină care spărgea lemne – buturugile erau mari, din lemn de cireș, dar cedau repede. Ne-am apropiat de ea și am început să vorbim despre câinii de pripas pe care îi hrănește ea cu pâine veche (în jur de 7-8 căței ai nimănui care stau pe drum, în dreptul porții sale).
Vecina continua să spargă lemne, spunând că vorbise cu un bărbat din sat să vină cu ziua la ea, pentru treaba asta. Va veni, probabil, să termine el restul, dar acum ieșise ea, la soare, să nu stea degeaba în casă. Nu departe, pe vâlcea, era căzut un pom masiv, cu crengi deja putrede de ploi. Am întrebat-o de ce și-a tăiat cireșul și nu a luat lemnul acela căzut de alături.
Mi-a răspuns că nu este al ei, nu este pe pământul său, ci al unui vecin care se află în Italia. „Dar dacă este în Italia…”,am continuat eu, pragmatic, încercând să îi sugerez că nu va avea nevoie de el. „Nu, nici mie nu mi-ar plăcea să îmi ia cineva așa lemnele”. Oamenii trăiesc, așadar, respectând un cod nescris de împreună viețuire. Nu contează că, judecând la modul practic, nu și-ar provoca neplăceri sau nedreptăți. Este mai important ca în această conștiință, proprie, dar și colectivă, faptele lor să nu se răsfrângă cu un sentiment apăsător de vinovăție.
Alunii au înflorit în mâțișori galbeni care se clatină în vânt. Fetița culege cochilii goale, albite, de melc. „De ce nu au tane (=carne)?”, întreabă ea. „Au mâncat-o coțofenele. – Da’ de ce? – Că le era și lor foame. Și au dus și la puii lor.” Ne luăm la revedere de la vecină și plecăm, ducând acasă prada noastră de plante și lemnișoare decorative. Mâine este o altă zi, un alt prilej de plimbare în sat și de alte întâlniri și povești.