Privind la stânga contemporană, cel puțin la cea mai radicală, ceea ce este extrem de surprinzător este cât de ușor a renunțat aceasta la atingerea unor obiective palpabile, concrete, realiste, pentru a se refugia în ficțiuni atotcuprinzătoare. În loc să depună eforturi calculate și constante pentru a îmbunătăți viața celor mai nevoiași și nefericiți, pentru a reduce treptat și măsurabil din inegalitățile flagrante ale capitalismului dominant, covârșitor, stânga s-a iluzionat tot mai mult prin căutarea unor egalități intangibile, idealizate și abstracte.
Aceasta este critica pe care Amartya Sen o aducea mai demult chiar discuțiilor despre teoria dreptății,[1] pe care o critica pentru gradul său ridicat de abstractizare și lipsă de realism practic.[2] Cu atât mai mult acum, când stânga pare să fi abandonat definitiv lupta de zi cu zi pentru reducerea inegalităților socio-economice, căutând victorii de consolare în efortul fără sfârșit al egalizării condițiilor culturale, etnice și religioase. Aceasta este ceea ce se numește, azi, ficțiunea „woke”,[3] anume un refugiu comod, pentru că efortul e perpetuu și succesul imposibil, de a transforma natura și cultura. În fața unei astfel de sarcini herculeene, orice eșec parțial este ușor justificabil. Orice eșec parțial este un apel la mai multe resurse și la mai multă putere, într-o spirală ce va conduce, spune iluzia woke, la o lume indistinctă, complet egalitară cultural. Această supremă egalitate sexuală, lingvistică, etnică, rasială va fi suficientă pentru a trece cu vederea persistența de oțel a masivelor inegalități socio-economice.
Deloc întâmplător, entuziasmul noii ficțiuni woke a cuprins întâi Statele Unite ale Americii. Pe terenul intelectual american al idealizării unei egalități ce lipsește cronic din lumea practică, reală, de zi cu zi, ficțiunea woke nu putea decât să înflorească. Pentru că la fel s-a întâmplat și cu marxismul teoretic idealizat. Așa cum remarca Schumpeter, în nici o țară occidentală modelul bolșevic de renaștere a marxismului (deci speranța regăsită a egalității ideale) n-a înregistrat un an avans așa de puternic precum în Statele Unite.[4]
Asta deși în perioada anterioară, înainte de 1921, teoria marxistă nu juca un rol semnificativ în organizarea mișcării muncitorești americane și nici în gândirea intelectualilor americani. Nici măcar în Germania, unde tradiția marxistă era cea mai puternică, cu excepția unei secte ortodoxe ce a rămas activă în marea mișcare socialistă de după 1918, gânditorii socialiști influenți nu manifestau nici un zel deosebit de a se reîntoarce la dogmele dinainte și gândeau chestiunile economice la fel cum le gândeau ceilalți economiști (nemarxiști).[5]
Cu excepția Rusiei bolșevice, scria Schumpeter în 1942, fenomenul american este unic. La fel pare să fie și acum, când tot solul intelectual fertil al Americii hrănește ficțiunile radicale ale unei lumi ideale, complet egalitare, ce se va naște pe ruinele vechii lumi. Aceasta este o nouă profeție, la fel cum marxismul reînviat de succesul bolșevic a fost noua religie a intelectualilor americani de după războiul civil rus. Nu pare, deci, exagerat ca noua ficțiune woke să fie etichetată drept o religie.[6]
Nu este nici surprinzător, ținând cont că marxismul revitalizat intelectual pe tărâm american, începând cu anii 1920, a funcționat ca o profeție. Woke funcționează ca o religie pentru că se bazează pe caracterul absurd al postulatelor sale. Acestea trimit la adevăruri mai profunde, extra-raționale, ce depășesc o abordare pur rațională.[7] Afirmații de bază precum „bărbații pot rămâne însărcinați”, „femeile au penis”, „femeile trans sunt tot femei”, „toți albii sunt rasiști”, „toți negrii sunt victime”, „dacă spui că nu ești rasist, atunci sigur ești”, „matematica este rasistă”,[8] nici nu pot fi înțelese decât dacă sunt scoase din contextul lor rațional. Abia acum, când rațiunea este depășită, ele pot fi înțelese ca doctrină de credință.[9]
Pe ele se bazează atât radicalismul și intoleranța adepților, cât și „miracolele” pe care se fundamentează noua credință. Radicalismul îi entuziasmează pe adepții din mediul academic și pe studenții lor, la fel cum o făcea comunismul bolșevic înainte, cu sentimentul că au descoperit un adevăr superior, inaccesibil omului de rând, cu sentimentul de-a face parte dintr-un grup de „aleși”.[10] Iar primul miracol pe care noua religie îl predică este, conform „teoriei genului”, relația corp-conștiință. Astfel, oricine poate fi orice, dacă are conștiința acelui „ceva”. Un bărbat poate fi o femeie, un bărbat poate fi un câine, o femeie poate fi o vulpe, o pisică sau un alt animal, „conștiința” (deși ar fi mai adecvat scris „inconștiența”) lor fiind liberă de orice constrângere biologică, mentală, naturală. Eliberarea de corp prin „teoria genului” (gender theory) nu este un accesoriu, ea este chiar esența, este mesajul central al religiei woke.[11] Ea este cea care deschide calea de atac asupra științei, asupra adevărului, asupra realității.
Completată cu „teoria critică a rasei” (critical race theory), noua credință din universitățile americane s-a revărsat asupra învățământului primar american, pe care foștii militanți de stânga deveniți profesori o folosesc acum pentru a modela o nouă umanitate: genul este o chestiune de pură alegere și elevii albi sunt neapărat rasiști, mai ales atunci când neagă că ar fi.[12] Iar „intersecționalitatea” este metoda dezvoltată cu scopul de a dezvălui identitățile multiple și a scoate la iveală tipuri de discriminare multiplă și procesul de dezavantajare ce apare ca urmare a combinației de identități și a intersectării sexului și genului cu alte motive (de discriminare).
Mai mult, plecată din învățământul universitar american, apoi extinsă în cel primar și secundar, religia woke a modelat capitalismul marilor întreprinderi, corporatismul american însușindu-și elementele tari de credință ce se reflectă în „crezul DEI” (diversitate, echitate, incluziune), în fapt o discriminare pozitivă pură ce contravine oricăror principii ale meritocrației.[13] În cele din urmă, Big Tech, Netflix, Hollywood și social media americane promovează asiduu corectitudinea politică, sancționând orice abatere de la principiile sacrosancte ale religiei woke.
În ciuda aparentei lor lupte împotriva discriminării, gânditorii woke sunt ultra-identitari. Deși pretind că luptă în numele comunităților oprimate (persoane transsexuale, homosexuali, persoane de culoare etc.), scopul lor este chiar de a consolida aceste categorii, de a exacerba aceste identități și a le amplifica prin „teoriile intersecționale”.[14] Deși ei se identifică drept „războinici ai justiției sociale” (Social Justice Warriors), orientarea lor primară este spre aspectele imateriale, simbolice, ale inegalității, nu spre inegalitățile reale, cuantificabile, ce provin din statusurile economice și sociale diferite. Poate de aceea lor li se pot corela mai repede conceptele de „corectitudine politică” (political corectness) și „cultura anulării” (cancel culture), pentru tendința lor de a-i forța pe toți ceilalți să urmeze o conduită „morală” prestabilită și a-și „anula” adversarii, care este, într-adevăr, una dintre cel mai caracteristice și detestabile aspecte ale mișcării.[15]
Pe de-o parte, tendința de a impune restricții de exprimare liberă despre subiecte pe care ei le consideră „sensibile” sau chiar tabu (nu ai voie să te exprimi „așa” despre cineva din aceste „comunități oprimate”), pe de altă parte dorința de a-și elimina, de a-și neutraliza adversarii, ce aduce aminte de felul în care erau eliminați în comunism „dușmanii poporului” din fotografiile sovietice.[16] În fapt, acesta este un control total al spațiului public (și privat), prin care adepții religiei woke își impun idiosincraziile, își etichetează, desconsideră și elimină adversarii, ce nu merita nici măcar o privire, cu atât mai puțin o strângere de mână sau o dezbatere de idei.
Caracterul profund intolerant al membrilor mișcării și cel totalitar al noii religii, în ansamblu, poate fi explicat prin originea și componentele mișcării. Pe de-o parte, woke se inspiră direct din mișcările de re-deșteptare, de „trezire” religioasă (awakenings) specifice bisericilor neoprotestante americane din ultimul secol și jumătate, mai ales din trezirea religioasă a „shakerilor” („scuturători”, „agitatori”) americani.[17] Această sectă milenaristă face parte din ce-a dea doua „Mare Trezire”, sau revelație, cea din secolul al XIX-lea, din perioada 1790-1840.
A doua Trezire nu făcea decât să continue efectele sociale și religioase ale primei „Mari Treziri”, cea din 1730-1740, când mase imense de noi adepți se pocăiau și se converteau sub cerul liber, în cadrul evanghelizărilor conduse de predicatori, cei care-i „trezeau” pe cei care încă nu erau convertiți.[18] Făcând apel la emoția damnării perpetue, predicatorii împingeau masele la pocăință pentru revelarea interioară a harului divin, în continuarea doctrinei calviniste a predestinării.[19] Secta milenaristă a „shakerilor” respingea Sfintele Taine și pretindeau că primesc mesaje de la Dumnezeu prin intermediul unor „instrumente” alese, anume femeile din grup, preferate acum pentru menținerea comunicării de un Dumnezeu ce putea fi considerat concomitent masculin și feminin. „Mama” sectei, Ann Lee, reprezenta manifestarea feminină a lui Dumnezeu și a doua venire a lui Hristos.[20]
Pe de altă parte, intoleranța totalitară le este consolidată membrilor „treziți” (woke) ai noii religii de componenta și de originea universitară nord-americană a noii mișcări. Faptul că ea s-a născut pe băncile marilor universități americane o impregnează cu o aură de invincibilitate, de autoritare covârșitoare, de dogmă sacrosanctă, tocmai pentru că este pretins derivată „științific”. În fapt, fapt fără precedent de la crearea universităților medievale (ce au predat religia, dar nu au determinat decisiv doctrina sau ritualul),[21] trecând prin modelul modernității promovat de Humboldt, acum universitatea își creează propria religie.[22] Tocmai de aceea noua mișcare, ce se bazează acum pe „studii” pretins științifice (teoria genului, teoria rasei, intersecționalitatea), în fapt poziții partizane, își permite să respingă pluralitatea punctelor de vedere și argumentația rațională, impunând ca regulă unanimitatea.[23] De aceea religia woke poate să afirme nonșalant că „s-a demonstrat științifică că…” biologia nu este o știință și că sexul este „atribuit în mod arbitrar” la naștere, că rasismul este sistematic, că decolonizarea nu a avut loc niciodată.[24]
Consecința directă este că o critică „din interior”, din chiar rândurile lumii universitare, științifice și academice devine foarte dificilă. Nu doar că adepții mișcări sunt imuni la argumente de factură rațională, științifică, îmbibați fiind de misiunea lor mistică, dar universitățile occidentale au devenit locuri în care nu mai sunt posibile dezvoltarea și transmiterea cunoștințelor.[25] Ele se ocupă acum de confecționarea consensului pe chestiuni care nu au nici un suport științific, ci sunt simple „concepte” ideologice precum „exprimarea de gen”, „rușinea legată de obezitate”, „cultural violului”, „hegemonia albă” sau „masculinitatea toxică”.
Ele nu se bazează pe explicații și nu acceptă demonstrații, fiind pure afirmații ce pot fi reduse la faptul destul de banal că există „relații de putere”.[26] Ele au apărut în universitățile americane cu decenii în urmă, după care au migrat în cultura de masă și au acaparat spațiul public, beneficiind de legitimitatea dată de un (fost) caracter științific al universităților.[27] De aceea, woke se comportă și se propagă ca o religie, deși se pretinde științifică.
[1] John Rawls, Théorie de la justice, trad. fr. Catherine Audard, Paris, Seuil, 1997.
[2] Amartya Sen, L’idée de justice, trad. fr. Paul Chemla, Paris, Flammarion, 2010.
[3] Samuel Fitoussi, Ficțiunea woke. Cum ne schimbă ideologia filmele și serialele, trad. rom. Anca-Maria Pănoiu, București, Curtea Veche, 2025.
[4] Joseph Schumpeter, Capitalisme, socialisme et démocratie, trad. fr. Gaël Fain, Paris, Payot, 1963, p. 20.
[5] Ibidem.
[6] Jean-François Braunstein, Religia woke. Cum a căzut pradă Occidentul unei mișcări iraționale, trad. rom. Emanuela Jalbă Șoimaru, București, Humanitas, 2024.
[7] Ibidem, p. 23.
[8] Ibidem, p. 11.
[9] Mircea Eliade a înțeles că moartea religiei, mult clamată în Occident, nu poate lăsa loc liber decât unei alte forme religioase, o religie degradată, desfigurată, transformată, dar care continuă să răspundă setei omului de absolut, de realitate, de transcendență și de nemurire. Pentru formele noi ale religiozității occidentale, ce transpar în forme actuale de inițiere, societăți secrete și în alte practici culturale, vezi Mircea Eliade, Initiations, rites, sociétés secrètes. Naissances mystiques, Paris, Gallimard, 1959; idem, La nostalgie des origines, Paris, Gallimard, 1971; idem, Ocultism, vrăjitorie și mode culturale. Eseuri de religie comparată, trad. rom. Elena Boartă, București, Trei, 2022.
[10] Jean-François Braunstein, Religia woke, p. 23.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem, p. 12.
[13] Ibidem, p. 13.
[14] Ibidem, p. 20.
[15] Ibidem, p. 36.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem.
[18] Ibidem, p. 34.
[19] Pentru importanța decisivă a doctrinei predestinării la protestanții americani de factură calvinistă, vezi Max Weber, L’éthique protestante et l’esprit du capitalisme, précédé de Remarque préliminaire au recueil d’études de sociologie des religions I et suivi de Les sectes protestantes et l’esprit du capitalisme, trad. fr. Isabelle Kalinowski, Paris, Flammarion, 2017.
[20] Jean-François Braunstein, Religia woke, p. 37.
[21] Pentru o imagine a intelectualilor medievali, vezi Jacques Le Goff, Les intellectuels au Moyen Age, Paris, Seuil, 2000.
[22] Jean-François Braunstein, Religia woke, p. 43.
[23] Ibidem.
[24] Ibidem, p. 46.
[25] Ibidem, p. 47.
[26] Ibidem, p. 48.
[27] Ibidem.