Tema birocrației/ birocratului este recurentă în literatură, teatru și film, de la criticile puterii/ autorității publice ale lui H. Heine și A. Strindberg (Salonul roșu) la Zamiatin (Noi) și Kafka, de la Gogol, Dostoievski, Tolstoi și Cehov la Nicolae Filimon (Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala), I. L. Caragiale și L. Rebreanu (Ocrotitorul – Filibaș), de la G. Orwell la literatura anti-apparatchik din blocul comunist, începând cu anii ’50 și numărând figuri precum Dinu Săraru sau Marin Preda sau regizori ca Mircea Danieluc sau Dan Pița.
Condiția funcționarului modest și supus, călcat în picioare de toți, o cunoaștem prea bine, mai ales din literatura rusă. Dar ea devine o temă de largă respirație odată cu dezvoltarea economiilor și sistemelor publice, începând cu sfârșitul secolului XIX, începutul XX.
Astfel, de la mistica puterii și/ sau construcțiile gotice labirintice din anii ’20 ale lui Kafka, care identifică aparatul birocratic cu o mașinărie infernală complicată, a cărei existență devine un scop în sine complet exterior omului care a creat-o, un templu sacru modelând umanitatea prin abolirea tensiunilor clasice, călău-victimă, stăpân-sclav (în Mașinăria infernală, suferința victimei se îmbină cu adorarea mașinii care o omoară încet, calculat, chinurile transformându-se în plăcere, iar în Procesul ești contrariat cum domnul K acceptă fără nici o urmă de protest să fie dus de acasă de călăii lui și ucis, știind prea bine ce aveau să facă) și sociologia lui Max Weber, care considera că birocrația este o structură administrativă, indispensabilă statelor moderne, o formă de organizare bazată pe ierarhie, diviziunea muncii și specializare, prezentând însă riscul, spune el, de a deveni o cușcă de fier a raționalizării, ținând oamenii prizonieri în sisteme rigide impersonale, la Ludwig von Mises (Bureaucracy), George Orwell (1984), Ray Bradbury (Fahrenheit 451), Kurt Vonegut (Pianul mecanic), adică filosofia și literatura anilor ‘40-50.
Pe scurt, birocrația este asociată deja în această perioadă în Occident cu instituțiile sau sistemele de control și inculcare totalitare, iar funcționarul e privit ca un mistic, un preot impersonal și calculat, perfect integrat în mașinăria birocratică a cărei existență și scop e mai presus de înțelegerea umană (Kafka, Castelul); un manager birocratic lipsit de conștiința eficienței, preocupat de aplicarea unor reguli și control, devenind excesiv (red tape), iar, în cele din urmă, totalitar (Mises, Bureaucracy); un manager al standardizării mentale prin teroarea împrăștiată de ministere (care controlează totul, dar mai ales adevărul), al dezumanizării prin dosare și al îngrădirii gândirii prin newspeak (1984); un pompier a cărei misiune (inversată, el nu mai stinge focul, ci îl aprinde) e de a elimina gândirea critică prin eliminarea cărților (451 reprezintă temperatura la care arde hârtia) și asigurarea unui conformism general față de birocrația cenzurii (Fahrenheit 451); tehnocratul care, în era mașinii și/ sau a automatizări, a sfârșit prin a dezvolta o birocrație atât de eficientă încât oamenii au devenit inutili, ținuți sub control prin programe de stat (de către elita managerilor și/ sau a inginerilor), precum Corpul de reconstrucție și reabilitare, pentru a păstra aparența ordinii publice (Pianul mecanic).
În blocul comunist, tema birocrației capătă amploare după Cel de-al Doilea Război Mondial, începând cu decăderea și lichidarea apparatchik-ilor însărcinați cu propaganda și aplicarea ortodoxiei comuniste din jurul lui Jdanov și Beria, 1948/9-1953. Momentul hotărâtor îl reprezintă probabil reabilitarea grupului Șostakovici, Prokofiev și Haciaturian, acuzați de formalism în 1948, și reabilitați în 1949, sub explicația că s-a comis o eroare birocratică.
Anii ’50, în orice caz, vor fi anii în care tema birocrației, a birocratului, descris ca un activist zgomotos și lozincar, oportunist, venal și parazitar, sfârșind prin a fi comparat cu un burghez, devine o temă de interes general în literatură, film și teatru.
În mod egal, anii ’50 sunt marcați de eliminarea vechilor conduceri revoluționare de tranziție de la vechiul regim burghez la noul regim, a căror primă preocupare era puritatea doctrinei comuniste și înfăptuirea revoluției în cele mai mici detalii. Preluarea puterii în țările din sfera de influență postbelică a Rusiei sovietice a pus problema reconstrucției și a industrializării, transformând activistul, omul de cadre (sau omul cu dosarul), funcționarul înalt, decuplat de munca reală și muncitori, uneori și de oamenii partidului cu care ajunge în conflict (de pildă Dumitru Dumitru din Clipa și Dragostea și revoluția), într-o problemă pentru sistem, fiind pus în antiteză sau în situații conflictuale cu oamenii care duc în mod real greul construcției socialismului, muncitorii și țăranii.
Așa va fi prezentat între anii ’50-80, de la Directorul nostru (1955) și Sfântul Mitică Blajinul (1965), Reconstituirea (1968), Comoara din deal (1976), Marele singuratic (1977), la Croaziera (1981), Concurs (1982), Dragostea și revoluția (1983) sau Intrusul (1983). Asta pentru a cita doar câteva dintre titlurile mai sonore din cinematografie și teatru care fac caricatura birocratului sau stau sub semnul nefast al birocratului și “birocrației cu care se confruntă oamenii muncii cu inițiativă” (pentru a cita cuvintele lui Aurel Baranga despre Mielul turbat, 1958).
În orice caz, de la ecranizarea unui Gogol, Overcoat/ Mantaua (1926) la Orson Welles, The Trial (1962) la Michael Radford, 1984, sau Terry Gilliam, Brazil (1985), cinematografia a încercat să țină trena acestei teme consacrate de peste un secol, care traversa continentul și falia creată de ideologii, începând cu anii ‘20 și toată perioada Războiul Rece. Sunt traduși autori precum Kafka (la Univers și BPT în anii ‘60) sau difuzate ecranizări precum Procesul în regia lui Orson Welles (la Cinematecă în acei ani), tema apparatchik-ului/ birocratului constituind o preocupare comună pe ambii versanți ai regimurilor politice, deși motivată diferit.
Să ne înțelegem, nu m-am referit la literatura spaniolă/ sud-americană din motive de simplitate. Aici totalitarismul sau dictaturile nu se bazează pe birocrații stufoase, așa cum se întâmpla în Europa, mai precis în literatura Europei. Ci pe figuri revoluționare/ autoritare, propulsate de conjuncturi politice și junte militare. Or asta ne-ar fi complicat discuția. De pildă, Mario Varga Llosa, Toamna patriarhului, Univers, 1979; Ramon Valle Inclan, Tiranul Banderas și Curtea Miracolelor, Editura pentru Literatură Universală, 1967 etc.
Tradiția anti-birocratică a Occidentului se împletește cu tradiția și cultura lui individualistă, individul fiind contrapus în mod obișnuit statului. Statul ca structuri care concentrează o imensă putere, e privit în această tradiție ca o amenințare pentru individ. Doctrinele politice și statul modern s-au formulat în jurul unei raționalități proprii, acea raison d’etat care a făcut din Machiavelli, la sfârșitul evului mediu, primul filosof politic modern.
Să ne înțelegem, nu trebuie să pornim de la Adam și Eva și să epuizăm subiectul, e o literatură imensă pe subiect. Ci să ne menținem în raport cu statele guvernate de doctrina raison d’etat, o doctrină care definea interesele statului oarecum separat de morala publică și entitățile proeminente ale vremii, precum biserica și chiar supușii înșiși, care coincide cu epoca marilor centralizări. Individul și în genere tradiția individualistă s-au formulat ca cereri de reglementare a spațiilor, mai exact a libertății și proprietății private în raport cu statul, Franța și Anglia, de pildă, construind sisteme de tip democratic, începând cu iluminismul, prin care puterea (de a abuza de celălalt) să fie așezată sub un control cât mai strict (sistemul drepturilor).
Nu vreau să insist mai mult. Atitudinea Occidentului față de birocrație reflectă aceste evoluții și coliziuni între diversele instanțe ale istoriei lui, precum restrângerea puterii și a influenței bisericii și încurajarea noii clase economice și politice, care este burghezia, mult mai individualistă și liberală sau democratică decât restul claselor. Dar mult mai important este impulsul pe care doctrinele economice din Marea Britanie și Franța, la sfârșitul secolului XVIII-lea, începutul secolului XIX, încep să îl dea ideii de libertate, dezbrăcată de aspirațiile ei metafizice (homo economicus). Doctrinele politice și economice, care îi număra la ora aceea pe un Adam Smith, Benjamin Constant, Turgot sau Condorcet, s-au dezvoltat pornind de la o libertate mare acordată individului, ajungând inevitabil la o viziune despre societate bazată pe liber schimb și stat minimal (laissez faire, laissez passer). Interesele divergente se reglează mai degrabă singure (mâna invizibilă), iar binele comun e inseparabil de armonia spontană a acestor interese egoiste.
Pe scurt, e această tradiție individualistă comună a Occidentului care conține în sine o permanentă raportare la cine, ce, cât sau câtă putere are și cum mă pot proteja de ea. Sistemele mari și stufoase au provocat mai degrabă îngrijorare și proteste, fiind asociate de regulă cu vechiul regim/ status quo-ul.
Noul regim născut din sângele revoluțiilor era asociat cu administrații mai degrabă suple, mai transparente și liberale sau democratice, evoluând în siajul capitalismului, care începe să fie exportat către semiperiferiile și coloniile Occidentului (ideologia neoliberală). De pildă, România care, ca și Rusia lui Alexandru al II-lea, adoptă în a doua jumătate a secolului XIX, într-o logică cunoscută a formelor fără fond, reforme și instituții de tip liberal, devenind o piață pentru produsele industriale ieftine ale Occidentului și o rută a Occidentului către Orient, în etapa post-Crimeea.
În acest context, se conturează atitudinea față de stat privit tot mai mult ca o administrație tot mai stufoasă și împovărătoare, care strivește individul atunci când nu hrănește corupția lui și parazitismul (Ibsen, Heine etc), pe scurt o amenințare față de libertatea lui și o frână în calea descătușării acestor energii și a dezvoltării sau modernizării, din Occident până în Europa de Est.
Anii ‘20 ai secolului XX sunt marcați de bătălia dintre sistemele capitalist/ comunist, pentru ca tema statelor stufoase și birocratizate să fie repusă în discuție cu armele literaturii (Kafka, spuneam), dar mai ales cu armele economiei. Poate principalul argument formulat în epocă este cel al calculului economic, expus de Ludwig von Mises într-un eseu, Economic Calculation in the Socialist Commonwealth (1921). Una peste alta, Mises încerca să demonstreze că alocarea eficientă în economiile moderne sofisticate se bazează pe prețuri libere, iar într-un sistem centralizat, acest lucru este imposibil de calculat, sistemul fiind în mod inerent condamnat la faliment. Calculul economic este imposibil.
Mises nu a avut dreptate. Dar nu asta e ideea. Se contura o nouă direcție de atac a totalitarismului, privit ca birocrație excesivă, condusă de o puternică nevoie de a controla și limita libertatea individuală. Kafka și restul autorilor, care aveau să marcheze pe această temă, au profitat de acest context, care a lărgit frontul și i-a făcut și mai populari.
E interesant că doctrinele economice și politice neoliberale vor fi uitate parțial în epoca New Deal-ului, anii ’30 transformând statul în principalul instrument anti-ciclic de corecție a dezechilibrelor pieței, întorcându-ne ușor ușor la epoca the big state. Acest lucru va găsi un teren propice după distrugerile Celui de-al Doilea Război Mondial, deschizând perioada capitalismului social sau a welfare state (ordoliberalism). Anii ’50-70 vor fi ani de succes economic în Occidentul colectiv, care vor duce abia acum la extinderea funcțiilor statului și birocratizarea sau apariția cu adevărat a the big state.
Nu vreau să mă mai întind, dar acest succes al atitudinii critice față de birocrația excesivă și/ sau big state, care va fi redescoperită odată cu anii ’80 și cu schimbarea centrului de greutate în gândirea economică a instituțiilor financiare (BM și FMI) spre doctrine ciclice, axate pe free choice, free market, avea să redevină dominanta anilor ’80-90, care va traversa America de Sud și Europa de Est, continentul dictaturilor de dreapta non-birocratice (America S) și regiunea regimurilor totalitare de stânga, identificate cu birocrațiile stufoase restrictive (Europa E), ducând inevitabil la liberalizări și terapii de șoc bazate pe privatizarea proprietății de stat și îngustarea domeniului public, de-o manieră care îl va face pe sociologul Cătălin Zamfir să descrie în Istoria socială a României (2018) marasmul anilor ‘90-2000 ca un rezultat al neofeudalizării statului (statul ca resursă pentru grupurile de interese) și, ceea ce este esențial, al aplicării doctrinei neoliberale a statului mic (laissez faire), care luate împreună se vor dovedi catastrofale. La începutul anilor 2000, România era deja o țară complet dezindustrializată, săracă, situându-se timp de 14 ani sub nivelul economiei din 1989, și coruptă. Dar asta este o altă discuție.