Fiindcă am întâlnit această icoană foarte frumoasă, The Assurance of Thomas, (Russia, 1700), doar atât să spun. Scepticismul Sf. Toma nu are nimic în comun cu scepticismul contemporan. Scepticismul Sf. Toma e docetic, o doctrină dualistă răspândită în comunitățile docetice de creștini în secolul I, mai târziu gnostice, care făcea din întruparea lui Hristos o simplă hologramă (de aici condiția Sf. Toma, care insistă să își pună degetul în rănile Lui pentru a crede), scepticismul de azi e ateu. Ateismul modern —fiindcă ateismul e cam la fel de vechi ca filosofia, dacă mă întrebați pe mine— s-a născut din criza metafizicii ca metodă de cunoaștere a ființei sau a lucrurilor în sine.
Este Kant cel care va stabili, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, că noi nu putem cunoaște lucrul în sine sau ceea ce e același lucru, transcendența (das ding an sich). Ceea ce va deschide o viziune asupra realității/ cunoașterii umane reduse la fenomene și experiență, în condițiile de posibilitate ale subiectului. Este respins empirismul și scepticismul lui D. Hume (totul provine din experiență) dar numai pentru a cupla experiența la condițiile de posibilitate obiective de cunoaștere ale subiectului. Ceea ce este lucrul în sine noi nu putem ști, Kant deschizând astfel ușa nihilismului european și ateismului, de pildă prof. R. C. Sproul despre cunoașterea lucrului în sine:
Așa cum va spune Auguste Comte mai târziu, într-o încercare de conturare a metodologiei științei și a unei noi idei de realitate, agenții supranaturali și construcțiile abstracte (i.e. metafizica) nu mai reprezintă factorii esențiali ai dezvoltării istorice. Sfera de referință a savanților o constituie faptele fizice, adică lucrurile, fenomenele și procesele palpabile, care pot fi transformate cu ajutorul activității raționale. Spiritul uman utilizează principii derivate din cercetarea specializată și invocă legile lucrurilor. Textual, Auguste Comte spune: „în starea pozitivă, spiritul omenesc, recunoscând imposibilitatea de a dobândi cunoștințe absolute, renunță la căutarea originii și destinației universului, precum și a cauzelor intime ale fenomenelor și se mărginește numai în a descoperi, prin întrebuințarea bine combinată a raționamentul și a observației, legile efective ale fenomenelor, adică relațiile lor neschimbătoare de succesiune și de asemănare. Explicarea faptelor, redusă astfel la termenii săi reali, nu este de acum înainte alta decât legătura stabilită între diferite fenomene particulare și câteva fapte generale, al căror număr, prin progresele științei, tinde a se împuțina din ce în ce mai mult.”
Ateismul modern este un rezultat al acestei schimbări în conștiința europeanului de secol XIX cu privire la realitate sau cunoaștere și adevăr, debutând cu noul program post-kantian al filosofiei și științei de a abandona marile întrebări: „spiritul omenesc, recunoscând imposibilitatea de a dobândi cunoștințe absolute, renunță la căutarea originii și destinație universului, precum și a cauzelor intime ale fenomenelor și se mărginește numai în a descoperi, prin întrebuințarea bine combinată a raționamentului și a observației, legile efective ale fenomenelor, adică relațiile lor neschimbătoare de succesiune și de asemănare.”
Spre deosebire de Kant care, deschizând ușa nihilismului, se va apropia nesperat a de calea negativă de cunoaștere și apofatismul răsăritean, așa cum va arăta Christos Yannaras într-un eseu superb din anii ’60, Heidegger și Areopagitul (Anastasia, 1996), ateismul modern va respinge ideea existenței a ceva de felul ființei sau a lucrului în sine care ne transcende, mărginind astfel cunoașterea la o fenomenalitate exterioară: această realitate prezentată și înțeleasă de mintea umană în termenii ei este singura realitate în care se epuizează ceea ce există. Lucrul în sine (das ding an sich) și/ sau transcendența sunt irelevante, pe principiul că ceea ce nu cunoaștem, nu există.
Dacă Dumnezeu totuși există, va spune Richard Dawkins undeva, el nu e necesar.
Una peste alta, ateismul modern e o radicalizare a epistemologiei lui Kant, care elimină cunoașterea lucrului în sine (das ding an sich) sub motivul că nu poate fi un obiect al experienței, așa cum este acest smartphone la care scriu, pentru a reduce întreaga idee de existență și realitate la ceea ce poate fi efectiv cunoscut, adică la fenomen, în termenii lui Kant. Das ding an sich sau transcendența nu există.
În aceste condiții, ateul sau scepticul modern nu va putea fi niciodată convins, precum Sf. Toma, de un Hristos cu trupul înviat purtând oricât de real/ anti-docetic semnele rănilor Lui pentru simplul motiv că acest tip de realitate aparține unui registru al existenței (das ding an sich), care pentru el nu există.
Heidegger, cu preocuparea lui pentru uitarea Ființei și în genere fenomenologia, care au descris teologia și filosofia clasică ca onto-teologie și antropocentrism, au deschis perspectiva transcendenței, adică a “das ding an sich”, ca o realitate a relației de tip Eu-Tu, Eu-Celălalt etc, o relație eminamente non-intențională și preconceptuală sau etică și existențială, de la Martin Buber și Gabriel Marcel la Emmanuel Levinas. Ceea ce a venit mai degrabă să slăbească nihilismul ca negare a transcendenței lucrului în sine obligându-ne să redeschidem dosarul transcendenței ca o realitate a proximității.
O altă consecință îi privește pe creștinii de azi, care văd în știință un fel de teologie naturală, care a pătruns în mintea lui Dumnezeu, pentru a cita dintr-un clasic al fizicii moderne.
Atât că dacă principiul științei este rațiunea în sensul nihilist al lui Kant – Comte, principiul teologiei este mai degrabă rugăciunea, lex orandi, lex credendi. Nu în vorbe, ci mai degrabă în negarea lor (via negativa) se află adevărul și ființa, adică dacă caracterul ființei și adevărului sunt mai degrabă participative și/ sau relaționale, adresându-se persoanei întregi în creștinism, pentru omul de știință ele sunt mai degrabă conceptuale și raționale, adresându-se intelectului sau rațiunii umane, care le manipulează. Diferendul este de natură ontologică, iar el separă nu două metode abstracte sau tradiții intelectuale complementare, ci două lumi pentru cel puțin un mileniu, Apusul și Răsăritul.