Există o credință aproape instinctivă, greu de articulat dar ușor de simțit, care spune că atât timp cât există copii, lumea nu este pierdută. Nu e o teorie, nici o dogmă, ci o intuiție adâncă, poate ultima care ne mai leagă de ideea că umanitatea merită un viitor.
”Dacă te duci la copii de grădiniță sau de clasa întâi vei găsi o clasă plină de entuziaști ai științei. Și pun întrebări profunde copiii: ”ce este un vis?, ”de ce avem călcâie?”, ”când s-a născut lumea?”, ”de ce este Luna rotundă?”, ”De ce este iarba verde?”. Acestea sunt întrebări importante, iar ei le scot spontan, direct din mintea lor. Du-te însă și vorbește cu elevi de clasa a XII-a, nu mai găsești nimic din toate astea. Au devenit anoști și lipsiți de curiozitate. Ceva teribil s-a întâmplat între grădiniță și clasa a XII-a, și nu este doar pubertatea”. O spune Carl Sagan. În cei ”12 ani de sclavie”, scoala formală îngrădește și aplatizează libertatea de gândire, o închistează în limitele stricte ale unui formalism rigid (Federico Fellini). FIecare copil este un artist, problema este cum să rămână un artist când crește (Picasso).
Într-o lume care pare obosită de propria ei existență, în care se trăiește din ce în ce mai mult raportandu-ne la trecut și se proiectează tot mai puțină speranță, copiii sunt, paradoxal, cei mai solizi martori ai viitorului. Ei nu știu ce este „nu se mai poate”. Nu cunosc resemnarea. Refuză cinismul. Și în această ignoranță a răului absolut stă, de fapt, întreaga lor putere de salvare.
Literatura universală a înțeles, înaintea oricărei științe sociale, că privirea unui copil are forța de a răsturna ordinea morții. În Frații Karamazov, Dostoievski îl face pe Ivan să rostească una dintre cele mai tulburătoare interogații morale: „Pot accepta o lume mântuită cu prețul suferinței unui singur copil nevinovat?” În această întrebare nu e doar scandalul suferinței, ci și recunoașterea faptului că copilul este măsura ultimei dreptăți. Suferința lui face lumea imposibil de acceptat, dar prezența lui o poate face suportabilă.
Pe de altă parte, Micul Prinț al lui Saint-Exupéry e întruchiparea copilului-salvator. Venit de pe o planetă minusculă, el reușește să dezvăluie rătăcirile adulților cu o simplitate care doare: „Toți oamenii mari au fost mai întâi copii. (Dar puțini dintre ei își mai amintesc).” El nu salvează lumea cu forța, ci cu delicatețea întrebărilor sale, cu florile lui, cu desenul acela naiv al boaului care înghițise un elefant. Prin el, ni se reamintește că a salva nu înseamnă a domina, ci a iubi fără măsură.
Este o legătură stranie între copil și început, între copil și reînnoire. În Iona lui Marin Sorescu, eșecul adultului de a înfrunta realitatea este îmblânzit de metafora reîntoarcerii în pântecul mamei, a unei renașteri posibile. Copilul este mereu simbolul unui „din nou”. Câtă vreme el există, istoria poate începe iar, fără cinism, fără amărăciune, fără teama că nimic nu mai are rost.
Așa cum Iisus le spune ucenicilor: „Dacă nu veți deveni ca pruncii, nu veți intra în Împărăția Cerurilor”, înțelegem că salvarea lumii nu se face cu arme, ci cu deschiderea fragilă a inimii. Copilul e mai mult decât un viitor adult: e posibilitatea ca totul să fie altfel.
Există ceva aproape liturgic în felul în care un copil își leagă șireturile sau întreabă „de ce e cerul albastru?” Nu știe, dar întreabă. Nu poate explica lumea, dar o iubește. Și, poate fără să vrea, ne obligă și pe noi să mai credem că are un sens.
Într-o vreme în care apocalipsa pare mai plauzibilă decât utopia, în care visurile sunt indexate pe bursă, iar speranțele se sting în zgomotul notificărilor, copilul rămâne ultimul poem pe care lumea îl mai scrie cu sens. Nu pentru că ar aduce răspunsuri, ci pentru că ne forțează să întrebăm din nou.
Și poate de aceea, cât timp există copii, lumea nu va fi definitiv condamnată. În mâinile lor mici, purtăm, fără să știm, ultimele fărâme de lumină, cum s-ar spune.