Sfântul Cuvios Părinte Sofian s-a născut în satul Cuconeștii Vechi din Basarabia, în ziua de 7 octombrie 1912. Părinții săi, binecredincioșii creștini Ioan și Alexandra Boghiu, i-au dat la botez numele de Serghie, în cinstea Cuviosului Serghie de Radonej.
Iubind pe Dumnezeu din copilărie, el se ostenea cu munca și cu învățătura, dar mai ales iubea rugăciunea făcută în liniște, precum și slujbele de la biserica din sat. Dorind cu ardoare cele cerești, a hotărât să-și închine viața lui Dumnezeu și, la vârsta de 14 ani, a intrat ca frate începător la Schitul Sfânta Treime – Rughi, din apropierea măreței cetăți Soroca.
Acolo, timp de doi ani, a deprins ascultarea smerită, dragostea de sfintele slujbe și citirea cărților de folos. Vrednicul episcop Visarion Puiu al Hotinului, văzând smerenia fratelui Serghie, l-a luat cu sine ca ucenic la Episcopie, unde l-a rânduit la cancelarie. Întrezărind în tânărul novice un viitor slujitor de nădejde al Bisericii, Preasfințitul Visarion l-a trimis ca elev la Școala de cântăreți bisericești de la Mănăstirea Dobrușa, unde, timp de doi ani a fost viețuitor, terminând Școala de cântăreți și lucrând, în același timp, la atelierul de icoane al mănăstirii.
În anul 1932 a fost trimis să urmeze cursurile Seminarului Monahal de la Mănăstirea Cernica, unde a studiat timp de opt ani. La Cernica, fratele Serghie a dobândit mult folos duhovnicesc, pentru că acolo a întâlnit părinți îmbunătățiți, formați în tradiția paisiană. La slujba privegherii pentru sărbătoarea Nașterii Domnului din anul 1937, fratele Serghie a fost tuns în monahism la Mănăstirea Dobrușa, primind numele de Sofian. O negrăită bucurie a umplut inima tânărului monah, care, după numele pe care l-a primit, a sporit și mai mult de atunci în înțelepciune, înaintând, din putere în putere, în viața duhovnicească.
În anul 1939, a fost chemat ca ostenitor la Episcopia de Bălți, unde a fost hirotonit ierodiacon de către Episcopul Tit Simedrea (cel care, peste câțiva ani, va pune început, la Cernăuți, întâlnirilor Mișcării isihaste Rugul Aprins). După hirotonie, ierodiaconul Sofian a slujit pentru câteva luni la mănăstirea de maici Japca, apoi s-a întors la Mănăstirea Dobrușa, unde a condus atelierul de pictură.
Odată cu ocuparea Basarabiei de către trupele sovietice, la mijlocul anului 1940, Cuviosul Sofian a trecut Prutul și s-a stabilit, împreună cu alți părinți basarabeni, în obștea Mănăstirii Căldărușani. A studiat atât la Academia de Arte Frumoase din București, cât și la Facultatea de Teologie, pe care a terminat-o cu teza de licență „Chipul Mântuitorului în iconografie”.
În perioada studenției, s-a închinoviat la Mănăstirea Antim, unde, încă din primii ani, a fost un mare sprijin pentru obște, ajutând la cancelarie, la gospodărie, la biserică, precum și la lucrările de restaurare. Chipul său blând, purtarea nobilă și osteneala jertfelnică au fost pildă pentru părinții mănăstirii, care adeseori îi cereau sfatul înțelept. În Duminica Sfântului Ioan Scărarul din anul 1945, a fost hirotonit ieromonah.
Tot în acea perioadă au început, la Antim, întâlnirile cu caracter isihast și mărturisitor ale mișcării duhovnicești Rugul Aprins, grupare care a adunat o mare parte din intelectualii ortodocși și clericii Capitalei, cu scopul de a aprofunda tainele credinței și de a deprinde rostirea rugăciunii inimii. În 1947, Cuviosul Sofian a fost hirotesit duhovnic și protosinghel, primind și atestatul de pictor bisericesc, apoi, pentru câțiva ani a predat la Seminarul de la Mănăstirea Neamț.
În anul 1950, a primit stăreția Mănăstirii Antim, unde s-a îngrijit de continuarea lucrărilor de restaurare, dar și de săvârșirea slujbelor zilnice și de dăinuirea obștii mănăstirii, într-o vreme grea pentru Biserică. În anul 1951, după încheierea lucrărilor de pictură la Paraclisul Mănăstirii Antim, a fost hirotesit arhimandrit. În luna iunie din anul 1954, l-a primit pentru două săptămâni în obștea Mănăstirii Antim, pe Cuviosul Arhimandrit Cleopa Ilie, venit din pădurile Bucovinei în București, la chemare patriarhală.
În același an Părintele Sofian a fost rânduit stareț la Mănăstirea Plumbuita, unde a dus la bun sfârșit lucrările de restaurare. În această perioadă a pictat bisericile Mănăstirilor Saon și Negru Vodă. Peste patru ani, însă, în iunie 1958, Părintele Sofian a fost arestat de conducătorii comuniști atei, împreună cu cea mai mare parte a membrilor mișcării Rugul Aprins, fiind condamnat la 16 ani de muncă silnică și a suferit în închisorile de la București, Jilava, Aiud, Galați și Balta Brăilei.
Părintele Sofian spunea mai târziu că, pentru el, temnița a fost o școală a rugăciunii, răbdării și iertării. În anul 1964, părintele Sofian a fost eliberat, după șase ani și 43 de zile de temniță grea, și s-a întors la Mănăstirea Plumbuita, lucrând ca pictor bisericesc la Atelierele Patriarhiei și ca restaurator la mai multe biserici din Capitală.
În 1968, Patriarhul Justinian l-a rânduit din nou stareț al Mănăstirii Antim, redând acestui sfânt lăcaș strălucirea duhovnicească și misionară de odinioară. Totodată, alături de ucenicii săi, Cuviosul Sofian a pictat bisericile Bumbăcari și Doamna Oltea din București, Slatina din județul Suceava, catapeteasma bisericii din Gușterița-Sibiu, Mănăstirile Radu Vodă și Dealu și încă trei biserici în Liban și Siria.
De asemenea, a pictat numeroase icoane, a restaurat sfinte lăcașuri, a întocmit, de multe ori gratuit, sute de proiecte și devize de pictură pentru biserici din toată țara, purtând grijă de frumusețea casei lui Dumnezeu și fiind el însuși pildă de frumusețe a viețuirii creștine. Când se afla la Mănăstirea Antim, era nelipsit de la sfintele slujbe și venea în întâmpinarea credincioșilor cu timp și fără timp. Adesea, până noaptea târziu, asculta cu multă răbdare spovedaniile, împreună pătimind cu poporul lui Dumnezeu.
Cuviosul îndemna totdeauna pe ucenicii săi să fie ascultători de duhovnici și de ierarhia Bisericii, păstrând unitatea bisericească și buna rânduială. Slujirea sa preoțească vie, predicile rostite din inimă, sutele de botezuri, cununii și convertiri, formarea multor tineri și viitori clerici vrednici, precum și ajutorarea nenumăraților oameni sărmani, au făcut din Mănăstirea Antim o icoană vie a Ortodoxiei, iar din Părintele Sofian unul dintre cei mai căutați părinți duhovnicești ai țării, pentru care Cuviosul Arhimandrit Cleopa Ilie, l-a numit, pe bună dreptate, Apostolul Bucureștilor. Încărcat de ani și de neputințele vârstei, pe care le răbda în tăcere și rugăciune, dar mai ales plin de multe roade duhovnicești, Cuviosul Stareț Sofian s-a mutat la Domnul, cu pace, în chilia sa de la Mănăstirea Antim, în ziua de 14 septembrie 2002, la sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, și a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Căldărușani.
Pe lângă întoarcerea multor oameni la credință, Cuviosul Sofian a săvârșit și fapte minunate, precum: vindecări de boli, ajutor la dobândirea de prunci, darul înainte-vederii și al deosebirii duhurilor, luminarea minții la învățătură pentru elevi și studenți și izbăvirea celor cuprinși de patimi. A fost văzut de mai multe ori, atât de cei credincioși, cât și de necredincioși, cu trupul și cu fața scăldate în lumina harului lui Dumnezeu. Având în vedere mărturisirea dreptei credințe, viața virtuoasă, lucrarea misionară și facerea de minuni, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut pe Cuviosul Arhimandrit și stareț Sofian Boghiu în rândul sfinților.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.
Sfânta Eufimia
Sfânta Eufimia este prăznuită în fiecare an la data de 16 septembrie, dată la care este bine să se rostească și canonul de rugăciune către aceasta, pentru pace în casă și bunăstarea familiei.
Sf. Mare Mc. Eufimia a trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian Galeriu (305-311).
Ea s-a născut şi a crescut la Calcedon, în ţinutul Bitiniei, lângă Bosfor, fiind fiica unui oarecare Filofron şi a Teodosianei, şi era în rânduiala fecioarelor Bisericii, trăind duhovniceşte, întrucât îşi închinase viaţa lui Hristos.
Dregătorul Prisc poruncise pe atunci să se adune tot poporul şi fiecare, după puterea sa, să aducă jertfă lui Ares, zeul Calcedonului. Iar unii dintre creştini, nevrând să jertfească idolului, de frica chinurilor, se ascundeau pe unde puteau. S-au găsit însă trădători, şi au fost descoperiţi. Printre cei ce n-au primit să jertfească lui Ares a fost şi Sfânta Eufimia fecioara.
Deci, a fost prinsă și supusă la chinuri cu foc şi cu roata şi cu alte pătimiri, apoi, la final, au dat-o fiarelor sălbatice ca să o sfâşie. Acestea însă s-au îmblânzit, numai o ursoaică i-a făcut o rană la picior, iar Sfânta Eufimia, rugându-se, şi-a dat sufletul său către Domnul, în anul 307, în 16 septembrie.
Citești și ajuți! Cumpără cartea: Dacă Dumnezeu nu ar exista de G.K. Chesterton vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.