„You have no cards!” – Donald J. Trump, Președintele Statelor Unite
Actuala situație tensionată dintre Europa și Statele Unite reprezintă continuarea logică a unei relații în care continentul nostru a jucat rolul boiernașului scăpătat, trăind din amintirea bogăției trecute și care își imaginează că atotputernicul senior al locului îl va trata cu respect, doar privindu-i blazonul.
Declinul Europei în raport cu Statele Unite nu este de dată recentă, el a început în perioada Belle Époque, la sfârșitul secolului XIX, s-a accentuat între cele două războaie mondiale (în fapt, două războaie civile europene, duse pe teritoriul propriu și al coloniilor), a cunoscut un înșelător reviriment în perioada postbelică, s-a accelerat după anul 2.000 și a dus continentul nostru în pragul prăbușirii în irelevanță în ultimii cinci ani, începând cu Pandemia.
Războiul din Ucraina, sancțiunile și aruncarea în aer a conductei de gaz Nord Stream, prin care Europa importa din Rusia la prețuri avantajoase aproape jumătate din necesarul de gaz[i], au aruncat industria europeană în recesiune, au înrăutățit condițiile de viață ale europenilor obișnuiți și au demonstrat cu claritate că în fapt nu există alternative viabile la actualul sistem de furnizare, transport și distribuție.
Paleativul gazului petrolifer lichefiat (LNG), mult mai dificil de manipulat și transportat, necesitând terminale specializate și livrat la prețuri triple[ii], nu a rezolvat decât în mică măsură problema, subliniind cu și mai mare claritate dependența de surse ieftine, sigure și testate de aprovizionare. Răspunsul liderilor europeni, prin vocea mass-mediei de sistem, a fost nu o analiză coerentă, rațională și realistă a problemei, ci plasarea acesteia într-un registru ideologic, maniheist, în care lozincile țin loc de soluții, iar dorințele se îndeplinesc dacă ești de partea bună a Istoriei. Mai mult, prin programul Green Deal (“A bad deal”, apud Donald Trump) europenii s-au asigurat că nu pot apela nici la soluțiile clasice de rezervă: cărbune, energia nucleară, sau hidrocentralele.
Cărbunele a fost demonizat și este aproape scos din discuție, Germania, care avea șase centrale nucleare, ce puteau asigura aproape 14% din necesarul de electricitate, le-a închis definitiv în 2023 iar desființarea barajelor și deci închiderea hidrocentralelor este politică a Uniunii Europene[iii]. Unde poate găsi Europa energia de care are atâta nevoie? Prima soluție ar fi căutarea de noi furnizori. Din păcate, Europa și-a pierdut mult nu numai din pârghiile hard de negociere, ci și din puterea sa subtilă, culturală, cu care a dominat atâta timp lumea. Aceasta din urmă este valabilă și pentru Statele Unite, însă spre deosebire de europeni, Administrația americană încă mai are la îndemână convingătorul argument al forței militare.
Vechiul Continent va rămâne așadar la mâna națiunilor posesoare de resurse, care și le vor negocia nu numai din perspectiva interesului propriu, ci mai ales din cea a dependenței clientului și a (in)capacității acestuia de a trata acorduri, așa că în acest moment Europa nu are alternative credibile la criza energetică, care să-i permită să redevină competitivă. Privit sub acest aspect, viitorul sună nu ca Oda Bucuriei, ci ca Marșul Funebru de Chopin.
Situația geopolitică a Europei și relația cu principalul aliat, Statele Unite, repetă același tipar al chestiunii aprovizionării cu energie. Înfrântă în Al Doilea Război Mondial, distrusă și sărăcită, Europa a devenit prin forța lucrurilor un client al învingătorului: Statele Unite. Tot ce s-a întâmplat după război, Planul Marshall[iv], creerea NATO, existența pe teritoriul european a bazelor americane, prăbușirea Blocului Comunist, a fost sub control american și în folosul Statelor Unite. Europenii nu au fost decât niște actori marginali și beneficiari secundari, mulțumiți că sub umbrela Alianței și cu sprijin american au putut să se reconstruiască și să-și dezvolte o industrie și un comerț care le-au adus bunăstarea anilor ’70 și care a durat aproape cincizeci de ani.
Schimbările realității geopolitice mondiale de după anii 2.000 au dus și la reconsiderarea relației transatlantice, în sensul că interesul Statelor Unite se mută în alte zone, în timp ce Europa devine mai puțin importantă, nemaiavând ceva de oferit. Această scădere a interesului aliatului american, pe lângă presupusele înțelegeri tranzacționiste cu China și Rusia, a generat o foarte vizibilă reducere a implicării americane pe continent și o înăsprire a tonului retoricii în discuțiile cu aliații europeni, în așa măsură încât în toiul dezbaterilor, pe alocuri polemice, au început să se avanseze idei de ”independență strategică” a Europei față de Statele Unite, sau chiar plasarea americanilor în categoria adversarilor, împotriva cărora se desenează planuri de conflict armat.
Independența Europei este un concept care trebuie luat în discuție, dar care prin el însuși confirmă starea precară, de slăbiciune și dependență a continentului nostru. Dacă celelalte domenii: energia, politica alimentară, producția industrială, piețele de desfacere sau resursele de materii prime sunt într-o zonă de risc, dar printr-o politică inteligentă și pragmatică pot readuce Europa în rândul puterilor mondiale într-un orizont de timp rezonabil, Apărarea necesită investiții care pot dura în cel mai bun caz zece ani și o resursă umană ce poate fi recrutată, formată și echipată într-o perioadă de timp similară. Pe lângă acestea, este obligatorie schimbarea mesajului ideologic și a educației în ceea ce privește pregătirea militară, conflictul și mai ales motivația populației pentru angajarea într-un război. Ceea ce înseamnă că o armată europeană cu capacitate operațională completă, înarmată și capabilă să devină un oponent viabil contra unei mari puteri, poate fi luată în calcul de-abia peste zece – doisprezece ani.
În același timp, să nu uităm că Rusia, cel mai apropiat și plauzibil adversar al Europei, dacă e să dăm crezare mesajelor oficialilor europeni, are o armată de profesioniști nu numai echipată și antrenată, ci mai ales cu experiența frontului dată de cei patru ani de conflict din Ucraina, iar industria de război rusească, una din cele mai eficiente și dezvoltate la nivel mondial, este funcțională și lucrează din plin. Discuția despre posibilitățile, șansele și mai ales rațiunea unui război cu Statele Unite, ar fi de un absurd grotesc. Nu numai că nu ar exista vreun avantaj pentru o asemenea aventură, nu numai că ar fi împotriva oricărui interes european, dar ar duce Europa la pieire, deoarece, spre deosebire de conflictul de acum optzeci și cinci de ani, continentul nostru ar fi nu numai slab și demoralizat, ci și singur.
Să fim realiști: NATO înseamnă America. Statele Unite cheltuie pentru înarmare aproximativ 1.000 de miliarde (un trilion) de dolari, față de țările Uniunii Europene plus Canada, care cheltuie aproximativ jumătate din această sumă. Pe plan mondial, pentru înarmare, din o sută de dolari aproape patruzeci sunt cheltuiți de americani. Și mai important, Statele Unite dispun de o rețea de baze extinsă pe tot globul, o logistică perfect pusă la punct și capacități strategice mult superioare, departe de posibilitățile modeste ale europenilor.
Concluzionând, pentru Europa nu există în acest moment nici o alternativă la parteneriatul militar cu Statele Unite, așa cum nu există o alternativă la aprovizionarea cu petrol și gaz, la prețuri care să o readucă în zona de competitivitate. Mai mult, destrămarea alianței strategice care a funcționat bine aproape o sută de ani ar fi mișcare greșită, complet contra intereselor europene și imposibil de susținut. Această alianță este nu numai profitabilă, este vitală, neexistând nimic care să o poată suplini, iar Europa singură nu are resurse pentru a exista într-o lume tot mai agresivă, unde dreptul forței tinde să înlocuiască forța dreptului.
Așadar, pentru ca Europa să-și protejeze interesele în acest parteneriat, este necesar să schimbe mesajul ideologic, atât cel în relația cu Statele Unite, cât mai ales cel destinat publicului european. Trebuie întărit Tratatul Uniunii, așa cum a fost el gândit și semnat de președintele de Gaulle și cancelarul Konrad Adenauer în 1963, ca o uniune de state suverane, care să aducă prosperitate popoarelor nu să impună cu forța experimente idelologice. Trebuie ca în posturile politice importante și în cele tehnice, cum ar fi Apărarea și Externele, să fie numiți oameni profesioniști talentați și cu viziune, nu membri de partid sau nulități corecte politic.
În fine, trebuie ca Europa să-și redescopere ceea ce i-a adus măreția în trecut: forța spiritului, a culturii și a diplomației[v].
[i] Până în 2022, pe lângă gaz, Europa importa din Rusia la prețuri avantajoase în jur de 30% din petrolul necesar.
[ii] Prețul gazului natural, transportat pe conductă comparat cu Gazul Petrolier Lichefiat: 15 – 20 EUR față de 45 – 55 EUR per MWh.
[iii] Prin programele Open Rivers Programme și Dam Removal Europe Coalition Uniunea Europeană își propune să desființeze până în 2030 baraje și diguri care vor relua curgerea naturală pe 25.000 de kilometri de râuri și fluvii din Europa.
[iv] Planul Marshall a reprezentat un acord privind finanțarea reconstrucției Europei cu bani americani, după terminarea celui de Al Doilea Război Mondial. Valoarea totală a fost de 13,3 miliarde de dolari, echivalenți cu aproape 140 miliarde de dolari în 2025. Pe lângă efectul benefic al refacerii industriei și infrastructurii europene, Planul a reprezentat și o importantă oportunitate pentru investiții precum și pentru exporturi ale produselor industriale americane pe piața Europei.
[v] În vara lui 1941 Stalin, aflat sub șocul ofensivei armatei germane, a schimbat mesajul ideologic, abandonând propaganda internaționalistă și a redeschis bisericile, după două decenii de represiune sălbatică împotriva Ortodoxiei.