Când totul pare că se prăbușește, iar reperele civilizației se depărtează sau dispar, atunci apare parcă de nicăieri Dan Puric ARTISTUL, OMUL, nu actorul – pentru că pe scena vieții toți suntem actori –, care vine și ne spune că mai avem speranțe, că nimic nu este pierdut.
La conferințe, pe care le numește mărturisiri de la suflet către suflete, la emisiuni TV sau la podcasturi, în articole sau cărți, Dan își cântă aria omeniei către poporul său, indiferent de etniile care-l compun, redeșteptând și insuflând faptul că speranța este vie.
Speranța de a putea rezista, de a sta drepți, nu aplecați, cum este moda vremurilor, din fericire efemere.
Chiar și eu mă agăț uneori ca de paiul înecatului de vorbele lui Dan, trăite organic cu o convingere transcendentală.
Când îl evocă pe Iisus, fraza parcă curge mai lin ca lacrima care vindecă, mai suav, intră în ADN-ul nostru din preaplinul dragostei sale, nu din parcimonie, devine catifeaua cea mai fină, mătasea cea mai dorită, are finețea cristalului de Baccarat, iar numele Mântuitorului, atât de simplu și firesc evocat, dar tulburător de profund, devine bucurie, devine speranță, devine mângâiere și cânt, este iertarea cea nesperată, este mila cea mai profundă, este renașterea, strălucirea și mângâierea sufletelor martirilor noștri, care au marcat istoria unui popor atât de încercat.
Dan Puric nu dorește să fie filmat mergând la biserică, schit sau mănăstire, sau făcându-și Sfânta Cruce, ori sărutând o icoană, pentru că asta este un gest fundamental intim, nu se poate face paradă cu așa ceva. Nu este în firea lui banalul. În plină pLandemie, în liniștea și taina bisericii Sf. Nicolae din Scheii Brașovului, a sărutat fără reținere toate icoanele sub ochii mei mirați. Iată, tocmai l-am definit pe Dan – OMUL, am definit firescul, într-o lume tot mai nefirească.
Acest truditor și modelator al stărilor sufletești are bucuria mesajului izbăvitor, viu, vibrant, iar cărțile sale ascund uneori mesaje subliminale prin care-și manifestă zbuciumul sufletesc și speranța într-o lume minunată, acum dureros de nefirească, care pentru un timp și-a inversat valorile.
Cu siguranță, cei care stau la coadă pentru a-i cumpăra cărțile le citesc cu nerăbdare, ca pe o binecuvântare a unui om care prin ele împrăștie lumina aceea IMATERIALĂ, ce nu se poate stinge niciodată. Alții poate le pun pe vreun raft ca pe un trofeu nemeritat, bucuroși pentru dedicație și autograf, dar anosti și banali prin faptul că se laudă că au înțeles mesajul din ele, de multe ori nereținând nici măcar titlul.
Îl percep visceral pe Dan Puric ca fiind un trăitor fără limite, un taumaturg al sufletelor noastre disperate sau resemnate, un vindecător spiritual care își cântă aria românismului în acorduri de muzică diafană, îngerească.
Este unul dintre puținii români care prin mesajul lor strălucesc și luminează în noapte, definind întunericul ca fiind orbit de LUMINA CEA NECREATĂ.
La conferințe, pe care le numește mărturisiri de la suflet către suflete, la emisiuni TV sau la podcasturi, în articole sau cărți, Dan își cântă aria omeniei către poporul său, indiferent de etniile care-l compun, redeșteptând și insuflând faptul că speranța este vie.
Speranța de a putea rezista, de a sta drepți, nu aplecați, cum este moda vremurilor, din fericire efemere.
Chiar și eu mă agăț uneori ca de paiul înecatului de vorbele lui Dan, trăite organic cu o convingere transcendentală.
Când îl evocă pe Iisus, fraza parcă curge mai lin ca lacrima care vindecă, mai suav, intră în ADN-ul nostru din preaplinul dragostei sale, nu din parcimonie, devine catifeaua cea mai fină, mătasea cea mai dorită, are finețea cristalului de Baccarat, iar numele Mântuitorului, atât de simplu și firesc evocat, dar tulburător de profund, devine bucurie, devine speranță, devine mângâiere și cânt, este iertarea cea nesperată, este mila cea mai profundă, este renașterea, strălucirea și mângâierea sufletelor martirilor noștri, care au marcat istoria unui popor atât de încercat.
Dan Puric nu dorește să fie filmat mergând la biserică, schit sau mănăstire, sau făcându-și Sfânta Cruce, ori sărutând o icoană, pentru că asta este un gest fundamental intim, nu se poate face paradă cu așa ceva. Nu este în firea lui banalul. În plină pLandemie, în liniștea și taina bisericii Sf. Nicolae din Scheii Brașovului, a sărutat fără reținere toate icoanele sub ochii mei mirați. Iată, tocmai l-am definit pe Dan – OMUL, am definit firescul, într-o lume tot mai nefirească.
Acest truditor și modelator al stărilor sufletești are bucuria mesajului izbăvitor, viu, vibrant, iar cărțile sale ascund uneori mesaje subliminale prin care-și manifestă zbuciumul sufletesc și speranța într-o lume minunată, acum dureros de nefirească, care pentru un timp și-a inversat valorile.
Cu siguranță, cei care stau la coadă pentru a-i cumpăra cărțile le citesc cu nerăbdare, ca pe o binecuvântare a unui om care prin ele împrăștie lumina aceea IMATERIALĂ, ce nu se poate stinge niciodată. Alții poate le pun pe vreun raft ca pe un trofeu nemeritat, bucuroși pentru dedicație și autograf, dar anosti și banali prin faptul că se laudă că au înțeles mesajul din ele, de multe ori nereținând nici măcar titlul.
Îl percep visceral pe Dan Puric ca fiind un trăitor fără limite, un taumaturg al sufletelor noastre disperate sau resemnate, un vindecător spiritual care își cântă aria românismului în acorduri de muzică diafană, îngerească.
Este unul dintre puținii români care prin mesajul lor strălucesc și luminează în noapte, definind întunericul ca fiind orbit de LUMINA CEA NECREATĂ.
Articol scris de Dragoș Filip