Ceea ce este surprinzător este cât de repede mediul universitar occidental a renunțat la cerința științifică de obiectivitate. Ceea ce a fost timp de secole semnul distinctiv al intelectualilor ce se delimitau de idealurile credinței religioase, cultivând rațiunea în speranța explicării lumii,[1] pare să se fi evaporat în mai puțin de-o generație. În subsidiar, vechile modele de gândire derivate pe filieră religioasă protestantă par să fi revenit în actualitate. De aceea woke seamănă cu mișcările protestante de trezire, dar cu diferențe semnificative: o „trezire” fără de Dumnezeu și fără de iertare.[2]
Dușmanul veșnic, implacabil, urât și pe veci invocat este „omul alb”. Astfel, „privilegiul rasei albe” sau „privilegiul alb” (white privilege) nu funcționează diferit de un păcat originar. Spre deosebire de păcatul creștin, însă, el nu s-a produs din și prin liber arbitru, dar nici nu poate fi nici răscumpărat. El este un produs mecanic al unui determinism implacabil: strămoșii albilor de azi s-au făcut vinovați de asuprirea negrilor, ceea ce transferă mecanic responsabilitatea pe umerii albilor actuali, considerați responsabili pentru tot răul actual de pe pământ.[3] Incapabili să se descătușeze de determinismul biologic ce-i face să fie albi, albilor nu li se oferă nici speranță, nici alinare. Nici un Mântuitor nu poate lua asupra lui acest păcat de moarte (socială), nici o pocăință nu le poate șterge amprenta biologică, faptul biologic de care nu vei putea niciodată să scapi. Ei pot doar să se „confeseze” public, să-și „admită greșelile” și „privilegiile” (watch your privilege), căutând condițiile pentru tot mai mare diversitate, echitate, incluziune (DEI), noul Crez al religiei seculare americane universitare de azi.
Altfel spus, ceea ce woke promite în domeniul „afirmării de gen” nu permite în cel al „vinovăției rasiale”. Genul poate fi „îndreptat”, culoarea pielii nu. „Masculinitatea toxică”, concept înrudit privilegiilor rasiale, poate fi îndreptat spre neutralitate sexuală și efeminare, iar din ce în ce mai mult prin tranziție de sex. Renunțarea la organele sexuale proprii (presupus „atribuite discreționar” la naștere) și „construcția” de noi organe, adecvate genului, pot pune capăt suferinței de a fi fost „prizonier(ă)” într-un corp nedorit, un corp de bărbat/femeie. Schimbarea de stare civilă sau operația ar trebui să poată rezolva problema, punând capăt „masculinității toxice”.[4] Dar nimic de acest fel nu se poate întâmpla în domeniul „privilegiului alb”. Sub nici o formă nu este îngăduit să spui, de exemplu, că ești o persoană de culoare „încătușată” într-un corp alb.[5]
Acceptarea acestei afirmații ar spulbera tot eșafodajul de presupuneri ale religiei universitare americane: statutul de victimă eternă al individului de culoare, victimă prin excelență, moștenitor al unei istorii tragice; posibilitatea de evadare, scăparea pe care ar folosi-o descendenții opresorilor albi. Ei nu trebuie să aibă nici o scăpare. Ei nu pot să se sustragă condiției lor reprobabile de albi, pot doar să se căiască.[6] Prin aceasta, devine evident că religia woke nu se preocupă de iertare, ci este mai mult obsedată de înfierarea păcatului, într-o continuă diferențiere între „neprihăniți” și „impuri”.[7] În dinamica diferențierii, excomunicarea și denunțarea ereziilor sunt cele ce se află în centrul noii religii. De aceea, religia woke nu vorbește despre un viitor mai bun, ea nu oferă promisiunea unei vieți de apoi, izbăvită de răul de aici. Ea este o religie a unui „aici și acum” eterne, o luptă pentru izbăvirea acestei lumi de răuvoitori și pentru eliberarea grupurilor discriminate,[8] ce cresc în număr prin chiar succesul „intersecționalității”.
În maniheismul pur și dur al religiei woke, dușmanii trebuie demascați și degradați public, expuși pe rețelele de socializare. De aceea, prin cancel culture, adepții woke evită orice dialog cu damnații. Anularea existenței dușmanilor este cheia renașterii sociale, „privilegiații” fiind umiliți pentru că ei reprezintă tot răul din societate.[9] Regulile de conduită ultra-morale îți permit și îți cer să-ți semnalezi virtutea, neprihănirea (virtue signaling), dar și să-i denunți pe cei răi, pe rasiști și pe cei care „urăsc”, pe toți cei rapid etichetați drept homofobi, transfobi, grasofobi, lesbofobi și așa mai departe.[10] Acest maniheism puritan le interzice adepților să poarte orice formă de dialog cu cei considerați impuri. Singurul tratament plauzibil este „cultura anulării” (cancel culture), notele de protest, adunările publice, împiedicarea discuțiilor, a conferințelor, a declarațiilor celor „vinovați”. De aceea, religia woke nu le permite să participe la discuții sau la actul de predare celor care sunt împotriva doctrinelor lor.[11] Că este vorba de Andrei Șerban sau de Jordan Peterson, de orice mare profesionist sau profesor emerit, faptul că ei rup consensul campusurilor și al sălilor de curs supuse noii religii, soarta lor este pecetluită. Ei devin „reacționari”, „homofobi” și „rasiști”, deci incompatibili cu actul de predare și de cercetare (orice ar însemna „cercetare” pentru adepții woke). Ultimii profesori recalcitranți rămași sunt concediați, acolo unde este posibil, mai ales în lumea academică anglo-saxonă.[12] Dacă nu, sunt încurajați să se retragă, sunt agresați și timorați, uneori izolați social, ceea ce-i împinge în final să demisioneze (așa cum au făcut Peter Boghossian, Kathleen Stock sau Jordan Peterson). Ulterior, atacuri similare se îndreaptă și asupra celor din afara universității, precum J. K. Rowling, care se bucură de la fel de puțină susținere colegială, publică sau chiar deloc.
Dar curățarea răului din societate nu se poate face fără întoarcerea la origini, fără a smulge buruienile cu tot cu rădăcină. Rescrierea istoriei, ca element component al „culturii anulării” (cancel culture) reia, de fapt, practici religioase mai vechi, specifice altor secte înaintea lor, precum iconoclasmul sau sfărâmarea statuilor.[13] Din dorința de a epura trecutul, de a-l face conform cu idealurile propagandei woke ce răsună în campusurile americane, statuile generalilor americani sudiști, statuia negustorului de sclavi Colston din Bristol, cea a lui Cecil Rhodes din Cape Town au dispărut, eliberând memoria de traumele trecutului. Dar odată cu ei au dispărut și statuile lui Churchill și Washington, considerați „rasiști”, în timp ce statuia lui Jefferson din fața primăriei din New York a fost ascunsă vederii publicului, adică „pusă la păstrare”.[14] Ajuns în Franța, cancel culture a lovit în statuia lui Napoleon din Rouen și amenință statuile lui Colbert sau Victor Hugo.[15] Nici un merit personal, nici o mare realizare intelectuală, artistică, filantropică sau economică, nu sunt de ajuns pentru a șterge orice mică suspiciune de „rasism”, „colonialism”, „sexism”, „privilegiu alb” și alte obsesii woke. De fapt, tot trecutul universitar și științific occidental trebuie atent selectat și epurat de operele din „vremurile întunecate”. De aceea, noua cultură woke, ce promite eliberarea de orice opresiune, trebuie să se debaraseze rapid de toate disciplinele universitare albe și masculine, deci de toată moștenirea culturii occidentale, începând cu științele umaniste grecești și romane, muzica și dansurile clasice, literatura și pictura bărbaților albi, filozofia clasică premodernă și modernă. De fapt, religia woke actuală nu face decât să ducă la împlinire opera de anulare ce a început mai demult în Occidentul modern și post-modern.[16] Ea nu face decât să perfecționeze căderea în banal și derizoriu, din moment ce elimină fără regret reperele frumuseții și ale adevărului.
Iar tocmai acesta este unul dintre aspectele cele mai deconcertante ale religiei woke, faptul că nu are nici o dimensiune temporală, că nu oferă nici o promisiune pentru lumea ce va să vină, că nu are nici o escatologie. Doctrinele milenariste din Evul Mediu, dar și utopiile socialiste de secol XIX, măcar urmăreau o viață transformată, o cetate ideală pe pământ.[17] Religia woke nu urmărește un viitor luminos. Lupta adepților săi este una pentru o echitate imaginată aici și acum,[18] chiar dacă sacrificiile sunt colosale. Perspectiva lor este una sumbră, de luptă neîncetată împotriva rasismului, ce nu va dispărea niciodată, sau împotriva patriarhatului etern. De aici provine atât urgența, cât și radicalismul luptei lor. Prin radicalismul transformării unei prezent etern, ei se înrudesc cu adepții totalitarismului ce predică tragerea la rindea, fasonarea naturii umane, la fel cum dulgherul trage la rindea lemnul strâmb al omenirii.[19] Prin viziunea lor pesimistă, ei nu fac decât să aștepte apocalipsa climatică, produsă prin exploatarea naturii. Această apocalipsă este iminentă, deși termenele limită au fost succesiv prelungite de-a lungul ultimelor decenii, „urmând să se petreacă” în cel mult câțiva ani, de unde și apariția unei boli psihice, numită eco-anxietate.[20]
Revenind la eludarea problemei sociale clasice, la ocolirea reflecției asupra mijloacelor adecvate pentru a reduce în mod real disparitățile și inechitățile socio-economice, compensate prin egalitarismul simbolic și abstract al noii religii, nu putem să nu remarcăm, alături de Jean-François Braunstein, contradicțiile științifice și logice, de bun-simț, pe care noua religie dominantă în Occident le conține. Astfel, teoria genului, partea cea mai originală, șochează prin lipsa sa de jenă și atrage aproape irezistibil prin misterul său cvasi-teologic.[21] Ea le oferă adepților promisiunea unei egalități perfecte, provenite dintr-o eliberare ce nu părea nicicând posibilă. Trecute sunt vremurile luptei muncitorești, cu speranța unui viitor luminos oferit de noua orânduire, ce excludea din rândurile ei exploatarea omului de către om.[22] O astfel de eliberare de opresiune este desuetă azi, când noua religie woke promite nici mai mult, nici mai puțin decât eliberarea finală, cea față de constrângerea cea mai apăsătoare, cea față de corpul fizic. Universalismul ei ține de ambiția sa de a se impune în toate societățile umane, fără excepție, în măsura în care acestea recunosc existența unei diferențe între sexe, diferență pe care teoria încearcă să o elimine.[23]
Pentru asta, teoria genului duce la extrem teoriile woke, făcând tot ce este necesar pentru a nega cele mai elementare fapte obiective, dar și de a ataca brutal știința (în special biologia), pentru a nega, în final, chiar existența realității.[24] Pentru această teorie, tot ceea ce contează este genul, un soi de conștiință de sine, anume de a fi bărbat sau femeie sau orice între ele. Iar dacă ai îndrăzneala de a sublinia existența unui corp (fizic, dat, natural), vei fi stigmatizat ca „transfob”.[25] Negând realitatea fizică, biologică, ipoteze contradictorii precum „bărbații pot rămâne însărcinați” și „femeile au penisuri” devin norma, teoria transgender-ismului aducând cu sine o promisiune de eliberare fără precedent, anume posibilitatea de a-ți schimba sexul sau genul după bunul-plac.[26] Utopia „fluidității de gen” devine, astfel, idealul emancipării universale de tirania corpului, făcând din persoanele transsexuale „eroii timpurilor noastre”.[27] Ei sunt apostolii noii religii fondate de vechii adepți ai behaviorismului, ce făceau distincția, odată cu J.B. Watson, între „natură” și „cultură”, susținând că cea fin urmă este mai puternică decât natura.[28] Conform părintelui cultului behaviorist, J.B. Watson, copiii pot fi modelați în funcție de cum sunt educați. Behaviorismul le oferă adepților săi aceleași promisiuni de emancipare precum idealul self-made man, mitul american al omului ce poate deveni orice, ce se poate transforma la voință.[29]
Problema pe care Braunstein o ridică aici se referă la capacitatea celorlalți de a rămâne autonomi, de a păstra o priză asupra realității. Faptul că cineva „se identifică” pe sine cu alt gen, fie că își schimbă sexul sau nu, că își păstrează corpul intact și procedează la o transformare strict interioară, acest fapt nu trebuie să acționeze asupra celorlalți în mod constrângător. De ce să renunțe o vastă majoritate de oameni la mărturia simțurilor, la experiența directă, în favoarea unei ficțiuni, care derivă din conștiința intimă a interlocutorului? Totuși, prin forța sancțiunilor sociale și tot mai des legale, „ni se impune să părăsim lumea reală pentru lumea iluzorie a interlocutorului nostru, deși știm că este doar o lume a iluziei”.[30]
Folosirea unor altor pronume decât cele evidente, interdicția de a numi o femeie „femeie” pentru că ea se consideră bărbat și invers, de a numi „bărbat” un bărbat care se consideră pe sine femeie poate funcționa într-o lume a bunăvoinței ideale, ca într-un joc în care adulți consensuali fac eforturi serioase pentru a lua în seamă „experiența privată” a cuiva. Dar a-i forța pe copii să nege realitatea și să refuze mărturia simțurilor, făcând obligatorie acestor pronume (opuse evidenței sau neutre, specific obiectelor – „they”/„it”) înseamnă o constrângere insuportabilă.[31] Devine un act distructiv al cunoașterii corecte a realității să-i obligăm pe copii să vadă un lucru (un bărbat) și să spună altceva (femeie sau „nonbinar”).[32] Pentru mărturia simțurilor, acesta este un act catastrofal, pentru că întărește ideea că realitatea nu există, că ceea ce există este conștiința detașată de orice ancorare corporală.[33] Dar este și o constrângere de sorginte totalitară, pentru că adevărul obiectiv ar trebui supus convingerilor subiective ale unei mici minorități, pentru că, pentru a satisface unele persoane, ar fi potrivit ca toată lumea să se deplaseze în sensul lumii lor imaginare și să rupă orice legătură cu realitatea”.[34]
[1] Arthur Koestler, Les somnambules. Essai sur l’histoire des conceptions de l’Univers, trad. fr. Georges Fradier, Paris, Calmann-Lévy, 1960.
[2] Jean-François Braunstein, Religia woke, p. 54.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem, p. 56.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem, p. 57.
[7] Ibidem, p. 58.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem, p. 59.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem, p. 60.
[13] Ibidem, p. 65.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16] C. S. Lewis, Desființarea omului sau Cugetări asupra educației, cu referire îndeosebi la predarea englezei în clasele mari, trad. rom. Petruța-Oana Năiduț, București, Humanitas, 2023.
[17] Jean-François Braunstein, Religia woke, p. 67.
[18] Ibidem.
[19] Isaiah Berlin, Lemnul strâmb al omenirii. Capitole din istoria ideilor, trad. rom. Andrei Costea, București, Humanitas, 2021.
[20] Jean-François Braunstein, Religia woke, p. 70.
[21] Ibidem, p. 84.
[22] Pentru caracterul universal și mistic al comunismului revoluționar, vezi Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, trad. rom. Lucreția Văcar, București, Humanitas, 2007.
[23] Jean-François Braunstein, Religia woke, p. 84.
[24] Ibidem.
[25] Ibidem.
[26] Ibidem.
[27] Ibidem, p. 85.
[28] Ibidem.
[29] Ibidem.
[30] Ibidem, p. 104.
[31] Ibidem.
[32] Ibidem.
[33] Ibidem.
[34] Ibidem.