Titlul vorbește de la sine: de la secularizare și pierderea valorilor în societatea contemporană la criză și provocările familiei. Ce e de făcut?
Secularizarea înseamnă între altele că religia a devenit o opțiune privată redusă mai mult sau mai puțin la o morală personală: conștiința sau cultura comună și domeniul public exclud oficial religia și biserica dintre sistemele respectabile de influență, autoritate și administrare. Rolul și influența ei au fost estompate până la nivelul unei morale personale. Domeniul public și cultura sau conștiința publică sunt un spațiu al unei/ unor ideologii și axiologii foarte diferite de ale religiei sau bisericii și credinței, altădată dominante.
După cum știm, întregul domeniu civil, de la evidența populației la educație și serviciile sociale și de sănătate, era, până la mijlocul secolului XIX, aria de gestiune a bisericii. Aveam ceea ce se numește big society.
Biserica însă este eliminată treptat din această poziție, inițial prin sistemul eforiilor (efor, gr ephoros — administrator, un însărcinat cu administrarea unor instituții de interes public), iar odată intrați în siajul Occidentului neocolonial, după Războiul Crimeii (1853-56), prin adoptarea principiului laicității, adică a separării statului de biserică (inclusiv bugetul bisericii va fi administrat de oamenii lui Cuza).
Statul devine astfel principalul vector al conștiinței și culturii publice (el va prelua educația publică, avem de pildă mărturiile unor Creangă, Eminescu sau Caragiale, ultimii doi revizori școlari), construind educația publică pe modelul secular occidental, și evident principalul instrument de deschidere a României pentru interesele geopolitice regionale și economice ale marilor puteri (Anglia, Franța și Germania) la gurile Dunării, transformându-se în mod egal în principalul factor de aculturare/ occidentalizare a societății (ducând la cunoscuta problemă a formelor fără fond). Începeam să avem ceea ce se numește big state, care va domina întreaga arhitectură publică și axiologică a societății românești de atunci încoace.
În acest context al secularizării, adică al unui spațiu public în care se intersectează ideologii străine și axiologii sau valori și morale diferite de ale credinței și bisericii majorității populației, provocările familiei creștine ortodoxe sunt uriașe.
Secularizare în sine este o problemă, fiindcă decupează ideea de timp (liturgic, bisericesc) și spațiu (parohial, biserica locală prin rețeaua de episcopi și preoți care dădeau unității spirituale o realitate aproape fizică, aș spune) de timpul și spațiul societății, credința fiind restrânsă la psihologie și morală (o funcție consolativă, de disciplină publică etc).
Sfințirea timpului și spațiului prin sistemul sărbătorilor și al ierugiilor reprezenta componenta principală de exprimare spirituală a bisericii în exterior, iar faptul că biserica gestiona cvasi-întregul domeniu al afacerilor umane, dădea o dimensiune spirituală și o bază vieții comune, care astăzi a dispărut total din orașe și chiar de la sate.
Agenda și ideologia atee multiculturală publică a statului este principala provocare a familiilor creștine. Un protestant precum Rod Dreher, convertit pe rând la catolicism, apoi la ortodoxie, a lansat ideea de retragere strategică din lume, care s-a numit opțiunea Benedict (Opțiunea Benedict, Contra Mundum 2021). Am pierdut bătălia pentru recucerirea culturii comune, și atunci ne retragem într-un monahism interior și comunitar. Formăm comunități care prioritizează comunitatea religioasă, nu cultura de mase.
Nu știu dacă această opțiune e soluția, deși într-un fel asta și facem, ne trimitem copiii la școli private de un anumit profil axiologic sau altul și formăm ușor, ușor enclave tot mai distincte. Soluția lui ignoră caracterul eshatologic real al bisericii și ar putea fi ușor descrisă ca o erezie pietistă sau eclesiologică.
Tehnologia e o altă majoră provocare, probabil cea mai mare, după secularizare, care vine cu un puternic accent sau o deplasare de pe minte sau gândire pe ochi sau vedere. Asistăm probabil la cea mai radicală transformare a umanului de la inventarea scrisului încoace. Neuro-psihologi sau filosofi ca Giovanni Sartori în Homo Videns (Humanitas, 2008) au argumentat asupra modului cum mediul vizual transformă natura umană.
Transformarea e atât de puternică încât Giovanni Sartori scrie: Homo sapiens adică vechea umanitate, se definește prin capacitatea de abstracție. Cuvântul necesită un efort intelectual de decodificare și permite înțelegerea conceptelor care nu au formă fizică (ex: libertate, dreptate, democrație).
Dimpotrivă, Homo Videns este omul care doar “vede”. Imaginea nu solicită gândirea abstractă; ea este imediată, concretă și emoțională. G Sartori susține că, prin consumul excesiv de ecran (el vorbea la ora aceea de televiziune), omul își pierde capacitatea de a mai înțelege concepte care nu pot fi traduse în imagini. Ceea ce s-a întâmplat, nu când televiziunea era dominantă, deși aici începe, ci se întâmplă acum, în epoca smartphone-ului.
Astfel, Sartori introduce termenul de post-gândire, o stare în care individul nu mai poate distinge între adevăr și ficțiune sau între cauză și efect, deoarece este bombardat de stimuli vizuali care prioritizează senzațional.
Analfabetismul funcțional: televiziunea (și prin extensie, internetul video de azi) produce o generație care știe să citească semnele, dar nu mai poate procesa un raționament logic complex.
Și, în sfârșit, am intrat ceea ce Sartori numește dictatura vizibilului. Dacă ceva nu poate fi filmat sau arătat, spune el, acel ceva “nu există” pentru public, ceea ce sărăcește discursul intelectual.
Pe scurt, provocările pe care le întâmpină familia astăzi sunt uriașe, și depășesc cu mult posibilitățile intelectuale și morale ale celor mai mulți dintre noi. Într-un fel, soluția familiei e soluția monahismului interior și prioritizarea comunității creștine în detrimentul culturii de mase, adică opțiunea Benedict, dar în același timp ea nu se poate refugia în catacombe sau în pustie fără să abdice de la misiunea ei inerent evanghelică. Fiindcă după Hristos, obligația biblică de a vă înmulți și umple pământul e inseparabilă astăzi de cealaltă misiune: de a duce evanghelia la capătul pământului.
(Comunicare Biserica Manea Brutaru, 25 ianuarie 2026)