Pentru ce ne este dată suferința, de vreme ce tânjim nepregetat spre fericire? Pentru ce oare am răsărit vremelnic în această lume pe care nu ajungem să o descifrăm? Mulți părăsind-o înconjurați de lucruri lipsite de chintesență. Pentru ce viața înseamnă lumină, iar noi stăruim mereu printre umbrele ei? Pentru ce răul triumfă aici, chiar dacă a fost deja condamnat? „stăpânitorul acestei lumi a fost judecat” – (Ioan 16:11).
Există mereu acest sfredel al absurdității aparente. Al pățaniei și rătăcirii, că exact când ai crezut că nu ajungi nicăieri și că te-ai izbit de zid, ți se deschide o altă ușă. Și mai plină de mister. Mai provocatoare și plină de stimulii căutării. Abia atunci se conturează cu adevărat ideea de Dumnezeu! Abia atunci vine râvna. Realizezi că puteai să-l găsești pe Hristos oricând. Și că tu ești de vină că ai întârziat nepermis de mult la întâlnirea cu El. Că Domnul era acolo mereu și te aștepta. În tăcere. Dorindu-te pe Cale, pe acel fir de lumină, al Vieții nemărginite. Ieșit din „matrix”, or din ignorarea Lui. Și atunci te apucă remușcarea. Blagoslovita pocăință pe care niciodată până atunci nu ai înțeles-o. Rostul ei estompat de învârtoșarea inimii, se activează în întreaga ființă. Luminile se aprind peste tot, iar suferința devine fericire.
Părintele Nicolae Steinhardt spunea în al său volum „Jurnalul fericirii” că pentru cei dimprejur, a plonja în creștinism: „e scandal, e curată nebunie”. Dar pentru creștin, spunea: „e îndrăzneț, e aventură, e cel mai formidabil happening. Un mod de a trăi și o soluție. E rețeta de fericire”. Cea spre care tânjeam ardent. Dar nu nimeream unde trebuie. Sarea și piperul care lipsea ca rețeta să fie completă. Savuroasă. Cu perspectivă. Căci, tot Părintele de la Rohia spunea: „ nu există o terapeutică mai zguduitoare. Ne cere imposibilul. Și nici medicament mai eficace, ne dă libertatea și fericirea”. Și dacă nu credeți, pășiți în biserică. Ortodoxă. Pur-sânge! Trăiți cu inima deschisă o Sfântă Liturghie de la un capăt la altul! Vă îndemn!
Totul începe cu Hristos și cu El se și termină: „Eu sunt Alfa și Omega, cel dintâi și cel de pe urmă, începutul și sfârșitul” – (Ioan 22:13), nu există altă cale, ci doar imitații viclene și ademeniri dulcege spre moartea veșnică.
M-am gândit să spun asta, din dorința de a trezi în tineri ceva. Altceva, decât supa aceasta alfanumerică a tehnologiei ultra-venerate care ne inundă până la înec, pe toți. Să le trezesc atenția și timpul, cu Hristos. Cu unica soluție ce izbește în orice disoluție, în care omul, fie vechi, fie nou, plonjează zilnic placid: „greu îți este să izbești cu piciorul în țepușă” (Faptele Apostolilor 9, 5). Căci orice ignorare a lui Hristos, devine o luptă împotriva Lui. Iar orice luptă împotriva lui Hristos, te rănește negreșit. Îți sfârtecă sufletul și inima pe nebăgate de seamă. Și te pietrifici lăuntric, încât nicio lacrimă nu mai izvorăște din tine.
Suntem construiți din iubire nemărginită, pentru că într-atât ne iubește Dumnezeu. Fără limite. Limitele le punem doar noi: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3:16). Îți dai seama? Dumnezeu să vină în fața ta tinere cu această ofertă nemărginită: Viața veșnică. Unde mai găsești așa ceva? Nimeni nu a făgăduit-o mai bine și coerent decât Hristos. Mai implacabil. Cum? Prin moarte, pre moarte călcând și ridicând pe strămoși la rang de Rai. Aducându-i de mână la Lumina Cea Veșnică. Pierzând păcatul în iadul înfiorător. Câștigând lumina Raiului celui odihnitor: „Și noapte nu va mai fi; și nu au trebuință de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină și vor împărăți în vecii vecilor” – (Apoc. 22:5).
Așteptarea a luat sfârșit. Veniți la El, să luați lumina și mângâierea pe care de când vă știți ați vrut-o și n-ați aflat-o! Purtați până acum pe căi greșite de potrivnic. De calpuzan.
Iar voi să cântați neclătinați Domnului: „Sfânt! Sfânt! Sfânt! Este Domnul Savaot” (Domnul oștirilor cerești)! Amin!
Asta vă doresc!