În Franța, conform statisticilor, două sunt hobby-urile cele mai costisitoare pentru bugetul francezului de rând: deținerea unui animal de companie și grădinăritul. Pentru cel din urmă domeniu, magazinele de profil prosperă: semințe, butași, îngrășăminte, unelte, ghivece, jardiniere și multe altele.
În România, nu putem vorbi întocmai de grădinărit, deoarece acest termen are o notă urbană în el, desemnând acea îndeletnicire care presupune o redescoperire a pământului, o revenire la el. Grădinăritul se face fie într-o localitate limitrofă orașului, unde au cumpărat recent cei care vor să aibă casă, fie pe spații mici, în orașe (terasă, balcon, grădiniță). Dar la țară, pentru cei care au pământ din tată-n fiu, a folosi acest termen ar fi cel puțin bizar. La sat, pământul se lucrează pur și simplu, din respect pentru ce îți oferă el, din obișnuință și chiar din stânjeneala de a fi privit chiorâș de săteni, de a fi considerat un leneș sau nechibzuit.
Citind literatura universală, putem descoperi că nu doar românii au obsesia pământului, cu un „Ion” rebrenian sau cu „Moromeții” și „Noi vrem pământ”, drept texte de căpătâi, la care se adaugă, desigur, doinele și baladele. Nu. De la un capăt la altul al lumii, legătura aceasta cu pământul este cântată în fel și chip. În America, un Steinbeck descrie setea de pământ în „Oameni și șoareci” – visul de a deveni fermier, de a deține un petec de teren, care să te scoată din mizerie și umilință.
În Italia, pământul înseamnă familie, domeniu, soare, livezi de măsline sau citrice. Și de aici drame, vendete, aranjamente matrimoniale prin care să se evite fărâmițarea excesivă a moșiilor – cum ar descrie Lampedusa. În Albania, pământul e și el văzut și iubit aproape ca o ființă (ca în cultura populară română). Iar legătura cu el este strict reglementată de teribilul „kanun”, descris de pildă de Kadare în „Aprilie spulberat”.
Un scriitor român, Dumitru Moruzi, consemnează că la hotarele pământului erau duși copiii și certați să ia aminte, să nu cumva să uite limitele și vecinătățile. Kadare, de asemenea, are o scenă a măsurătorii de pământ la care sunt aduși copiii. Ai zice că într-o astfel de adunare, cu bătrânii satului la sfat, cu adulți încrâncenați gata să sară unii asupra altora, în caz de neînțelegere, nu au ce căuta copiii. Și totuși copiii, ca veritabili continuatori de dinastie, trebuie să știe bine hotarele.
Este aproape amuzant că familia țărănească este ea însăși o dinastie precum cea de os boieresc, având și ea… particulă nobiliară. Nu „de” sau „von” precum în Apus, ci „a lui” sau „a” cu genitiv. Recent, în „România literară” citeam un articol semnat de Ioan-Aurel Pop, în care amintea sensul etimologic al verbului „a stânjeni”. Stânjeneala a apărut atunci când în societatea patriarhală au pătruns tehnici mai moderne de măsurare. Țăranii au fost nevoiți să părăsească măsurătorile arhaice, cu puncte de hotar date de geografia locului, și să consemneze în acte numărul de stânjeni. Iar asta, la început, „i-a stânjenit”, i-a încurcat.
Deși recent a nins în aproape toată țara și este ger noaptea, iarna nu mai are aceeași putere. La florării se vând deja ghiocei (autohtoni), frezii și lalele de import. Blocada iernii e spartă ici-colo și prin crăpăturile ei scapă raze de soare primăvaratic. Iar asta ne încurajează să ne gândim: avem destui bulbi în pământ? Ne-am îngrijit ca de-a lungul aleii (potecii) să plantăm narcise și zambile? Dar arbuști? Cornul cel galben (forsythia), liliacul, magnolia? Copaci? Mesteceni (numiți lumânările albe ale pădurii), sau brăduți (argintii ori autohtoni) sau poate chiar stejari?
În cazul meu, nu doar gândul la primăvară mă îndeamnă spre grădinărit, ci și lectura. Ultima carte – „Acolo unde urlă șacalii”, o culegere de povestiri a lui Amos Oz, celebru scriitor evreu. Nu veți găsi în ea mari și impresionante fire epice. Multe din povestiri par niște decupaje neterminate de viață, ca o străfulgerare în ciob de oglindă – un final deschis, un sentiment de nedumerire sau de rest de întrebare. Dar ceea ce face ca textul să rămână în memorie (și să placă) este tocmai parfumul său, proza de atmosferă. O livadă de curmali sau de pruni, la apus, străbătută de un beduin, păstor de capre. Un pui de șacal cu laba prinsă într-o capcană. Un kibbutz cu tractoare și terenuri de cultivat, în care tineri aprigi visează la idealuri socialiste. Și așa mai departe. Mici frânturi banale de viață, dar care capătă valoare prin forța expresiei și prin parfumul, exotic, al pământului aspru israelian. Când îl smulgi deșertului, prin irigații și trudă, pământul acesta pare chiar mai prețios decât în zone de climă mai darnică.
Între timp, revin către cititor cu întrebarea: avem plantați suficienți bulbi de-a lungul aleilor? Sau, pentru cei fără grădină: unde vom regăsi necesara legătură cu pământul? În drumeție? La picnic? La cules de ciuperci și plante medicinale? La cules de urzici, de-a lungul apelor? Orice am face, setea de natură (și pământ) este în noi, chiar și în cei mai urbani și mai intelectuali dintre noi.