Familia creștină este familia biblică, de la Adam și până la Sf. Pavel. Așa cum a fost formulată în Creație, rostul ei, la prima vedere, era de a fi un tampon contra singurătății (“Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”, Fac. 2, 18) și o formulă de viață prin care viața se extinde sau moartea e depășită (“Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi…”, Fac. 1, 28).
În același timp, relația sau unirea, dintre un bărbat și o femeie e o imagine a relației dintre Dumnezeu și poporul Israel (Is. 54, 5; Os. 2, 16-20; Ier. 31, 32 etc), Hristos și creștini (Rom. 6, 5; 7, 1-6; Gal. 2, 20 etc) sau Hristos și Biserică (Ef. 5, 25-32; In. 15, 4-5; 2Corint. 11, 2; Apoc. 19, 7-9; Mt. 25, 1-12). Judecățile lui Dumnezeu privesc adesea păcatul sau păcatele poporului ca adulter (de pildă, Osea care este silit să ia de nevastă o prostituată pentru a compora Israelul cu o soție necredincioasă). Legământul dintre ei e legământ de căsătorie. “De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” e elementul care decretează legătura căsătoriei ca o unitate sfântă de viață (și inviolabilă, sub pedeapsa cu moartea în VT), depășind diviziunea lipsită de viitor într-o unitate fertilă de viață, e modelul întregii legături de viață dintre noi, ca bărbați și femei, și dintre noi și Dumnezeu, de la Adam la Sf. Pavel.
La început a fost familia, dar înainte de a fi familia, a fost Dumnezeu care, dacă creează lumea și omul, acestea nu au cu toate astea ființa și viața în ele însele. Ci se află în Dumnezeu și doar în comuniunea cu El. Moartea nu întâmplător a intrat în creație nu ca o lezare a onoarei divine sau o problemă penală care cere o rezolvare juridică și o vină moștenită, ca în tradiția teologică apuseană, ci ca o fisură/ rupere a comuniunii cu Dumnezeu.
Creația nu este Dumnezeu, să ne înțelegem. Dumnezeu a creat lumea din nimic (2Mac. 7, 28), probabil cea mai importantă noutate a Antichității și cea mai puțin acceptată (Ex nihilo nihil fit), după ideea de Înviere a trupurilor (Fapte 17, 32).
Pe scurt, familia ca formulă prin care omul își depășește într-un fel singurătatea și dispariția biologică — adică e depășită diviziunea sexelor și fragmentarea în indivizi biologici — te trimite la unitatea primordială și eternă de viață, care este Dumnezeu – Treime, un Dumnezeu a cărui ființă este o chestiune de relație sau comuniune (koinonia).
Să ne înțelegem, nu avem de-a face cu o simplă instituție socială — de pildă, ne place să spunem că familia este celula societății și vedem în interdicția generală a adulterului, așa cum ne învață structuraliștii, o strategie de a asigura circulația femeilor în societate) —, ci cu cea mai veche formulă de viață, dacă vreți, a cărei matrice și izvor este un Dumnezeu conceput ca o comunitate de persoane bazată pe libertate și dragoste (John Zizioulas, Prelegeri de dogmatică creștină, Sofia 2014). Ființa divină comună este o chestiune de comuniune. Faptul că “Dumnezeu este unul” e moștenirea iudeo-creștină cea mai importantă a bisericii (Is. 45, 5; Mc. 12, 29; Ef. 4, 6; 1Corint. 8, 6).
Taina aceasta a căsătoriei, spune Sf. Pavel, este mare (Ef. 5, 32). Și este mare, să ne înțelegem, fiindcă ne poartă înapoi, nu până la protopărinți și prima familie, ci până la matricea fundamentală a întregului existent vizibil și invizibil, care este Dumnezeu – Treime.
Dacă Dumnezeu este Unul, iar El este Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, așa cum ne spun Biblia și Sf. Părinți, atunci ființa Lui nu poate fi concepută decât ca o relație reciproc constitutivă între Unul și Mulți, unitate și multiplicitate. A fi înseamnă a fi în relație. Tatăl (Unul), care naște pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt (Mulți), arată că unitatea și multiplicitatea se presupun. Tatăl nu este tată fără fiul lui, iar Fiul nu poate fi un fiu fără un tată, în timp ce expresia dragostei dintre ei e Duhul Sfânt, va spune Dumitru Stăniloae într-un frumos eseu, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea (1993).
Libertatea și dragostea persoanei (Tatăl/ Unul), nu necesitatea unei substanțe impersonale (ousia), așa cum se întâmplă să fie în tradiția apuseană, este cauza dumnezeirii, transformând relația sau comuniunea în matrice fundamentală a ființei și a vieții. Ființa lui Dumnezeu e o comuniune de persoane, o relație între Unul și Mulți, iar comuniunea constituie ființa creștinului și în genere a Creației. E suficient dacă ne amintim că Adam a fost așezat în Grădina Eden ca preot, cuvintele a lucra și a păzi (Fac. 2, 15), fiind cuvinte utilizate în venerarea liturgică la Templu.*
Paul Evdokimov a spus-o foarte frumos: “Crearea omului, instituirea căsătoriei și întemeierea Bisericii din rai sunt unite într-un singur act creator al lui Dumnezeu, ceea ce arată înrudirea lor strânsă. Biblia întrebuințează o terminologie matrimonială specifică (logodnică, soție, nunta Mielului), care-și găsește explicația tocmai în taina raporturilor dintre Dumnezeu și om… Unitatea în multiplicitate este expresia dogmei trinitare și aceasta se constituie ca adevăr atât al vieții bisericești, cât și al celei conjugale” (Ortodoxia, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al BOR, 1996, p. 320).
În aceste condiții, păcatul nu este altceva decât separarea introdusă de Adam în comuniunea cu Dumnezeu. Nu întâmplător, păcatul e înțeles și ca diabolos, adică cel care dezbină sau divide. Matricea de viață a lui Unul și Mulți este fragmentată, odată cu păcatul intrând în Creație și moartea, care este tot ce poate fi mai separat de matricea fundamentală, deși cu posibiltatea de a reface comuniunea.
În mod egal, idolatria (Deut. 12, 2-7) și în genere călcările Legii lui Dumnezeu aduc moartea (Rom. 6, 23; 7, 8-11). Ele sunt fisuri care rup omul și Creația de matricea fundamentală, ele introduc o separare mortală în comuniune.
Nu e aici, să ne înțelegem, expresia vreunei mentalități patriarhale — așa cum se consideră în mod curent, omul modern privind căsătoria tranzacțional și social —, ci mai degrabă a unei conștiințe pătrunse de un simț special al ființei și al vieții a cărei matrice fundamentală e reciprocitatea constitutivă a lui Unul și Mulți, Dumnezeu–Treime, a ontologiei comuniunii.
Nu vreau să închid această comunicare înainte de a adăuga că ridicarea căsătoriei la taină a bisericii în epoca creștină a făcut din ea o parte a Trupului lui Hristos (Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, Ed Institutului Biblic și de Misiune al BOR, 1994) și/ sau o realitate teandrică sau eshatologică, ridicând-o în mod egal la o cale spre virtute și mântuire, pentru mulți Sfinți Părinți, comparabilă cu monahismul.
Deși ar putea suna ciudat pentru urechile unui modern, căsătoria/ familia e o nevoință comună. Fiindcă scopul ei e legat de caracterul ei. Or caracterul ei e mai mult decât depășirea singurătății și a morții (prin urmași), inclusă în programul biblic originar. Caracterul ei e în fundamentele ei, matricea ontologică primordială, care se prezintă acum ca o realitate eshatologică mai degrabă decât una etică sau legală. Dacă Hristos este Dumnezeu și om într-o singură persoană (Unul), El încorporează în sine umanitatea, purtând biserica (Mulți) ca Trup al Lui în relația cu Tatăl. Dacă Hristos instituie biserica (Unul), Duhul Sfânt o constituie ca Trup al Lui (Mulți) și aduce în istorie Zilele de pe urmă (John Zizioulas, Ființa eclesială, Ed. Bizantină 1996).
Căsătoria nu poate fi ruptă de această realitate fără a-i rata semnificația, transformând-o în ceva social și tranzacțional (de pildă, un acord între doi oameni pentru folosirea reciprocă a organelor sexuale – I. Kant) și ușor de desfăcut. Dar taina aceasta e mare, coborând în inima vieții. Or tocmai pentru că e mare este scris ca “ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mt. 19, 6).
Să rămânem cu acest gând al marii taine care e căsătoria/ familia.