joi, mai 23, 2024

Tot mai des soldații traumatizați urmează terapia canină – sesiuni de vindecare cu ajutorul câinilor. Zaborona a petrecut o zi cu aceștia. REPORTAJ din Ucraina

SCIENCE+Tot mai des soldații traumatizați urmează terapia canină – sesiuni de vindecare cu ajutorul câinilor. Zaborona a petrecut o zi cu aceștia. REPORTAJ din Ucraina

Jurnaliștii de la Zaborona, Anastasiia Opryshchenko și Daniel Lekhovitser, au vizitat Centrul militar de recuperare din regiunea Kiev (pentru siguranța pacienților, nu vom dezvălui locația exactă). Aici, militarii urmează sesiuni de terapie emoțională cu câini dresați anume, care îi ajută să socializeze după luni de zile petrecute pe front. Zaborona a petrecut o zi cu primul câine polițist specializat în sprijin emoțional din Ucraina, cu partenerii săi și cu soldații traumatizați – iată cum aceste creaturi ajută oamenii să învețe să meargă din nou și să-și găsească liniștea, atunci când mintea lor continuă să rătăcească prin tranșeele războiului.

I.
Autobuzul oprește pe un drum circular scurt, cu diametrul de zece metri. În capul meu se derulează imagini din thrillere, în care trenurile sau autobuzele lasă pasagerii în locuri fără infrastructură necesară vieții – în păduri dese și în sate care nu mai există.
Mă uit în jur – într-adevăr, nu e nimeni aici, acesta este punctul terminus. Mai încolo, în tufăriș, pot vedea un monolit mare de culoare galben-tutun. Centrul de recuperare pentru veterani, cu toate caracteristicile realismului socialist ale Ucrainei sovietice, arată ca de pe altă lume. Îi întreb pe fotograf și pe cameraman, și suntem cu toții de acord că locul seamănă cu fosta Iugoslavie: clădiri dreptunghiulare mari, scări de beton, ceva similar cu un turn de siloz plat, acoperit de iederă. De la distanță, ar putea părea un atelier de reparații. Numai că aici nu se produce nimic, ci se încearcă repararea oamenii.
II.
Pe platforma de observație de la etajul al doilea, soldații stau de vorbă, sprijinindu-se în cârje și bastoane sau așezați în scaune cu rotile. Aproape toți privesc în jos, însă fie din cauza camerelor noastre, fie dintr-un alt motiv, nu vor să coboare. Trei câini dau din coadă la parter – ei sunt motivul pentru care pacienții se adună la parter și, în decurs de o jumătate de oră, camera începe să semene cu un stup mic și zgomotos. Vin chiar și cei care mult timp au fost timizi sau șovăitori.
„K-9” este inscripția de pe vestele de culoare verde închis ale celor doi ciobănești belgieni. Sunt Wanda și Bentley, câini polițiști care caută persoane dispărute și explozibili. Faptul că ei, cum explică responsabilul lor, „poartă uniforma” înseamnă că desfășoară o sesiune de sprijin emoțional. În timp ce ne instalăm echipamentul, un bărbat într-o jachetă sport galben-albastră își lipește fruntea de unul dintre câini – în timpul vizitei noastre, nu s-a uitat nici măcar o dată la colegii lui. Puțin mai târziu, ni s-a spus că acești câini sunt probabil primele (și multă vreme singurele) ființe cu care pot intra în contact soldații care s-au întors de pe front sau care sunt răniți.
Kateryna Belyaeva este polițistă în cadrul poliției din Kiev; este mereu cu zâmbetul pe buze. Printre militari, care zâmbesc rar, Kateryna pare a fi o sursă de stare de bine: reușește să răspundă la întrebări, să fie cu ochii pe câini și să invite cu blândețe soldații să se apropie de Wanda și Bentley, pe tot parcursul interviului nostru. Terapia canină, ne spune ea, implică lucruri evidente, instinctive: câinii îmbunătățesc starea de spirit, iar contactul fizic cu ei relaxează. „Ne amintesc că există ființe sincere, care se atașează de noi, indiferent de circumstanțe. Dar în tot acest timp m-am întrebat: cum pot câinii să-i ajute pe oamenii care s-au întors din iadul tranșeelor, pe cei care de multe ori nu sunt în stare să spună câteva cuvinte nici măcar celor mai apropiați?
Poate cel mai impresionant exemplu din activitatea Katerynei și a asistenților ei este un bărbat care s-a întors de pe front și acum este imobilizat într-un scaun cu rotile. Și-a pierdut mobilitatea și a fost extrem de agresiv față de orice încercare de a-l ajuta. În timpul unei sesiuni de recuperare în grup și terapie cu animale de companie, a scăpat o sticlă de apă, ceea ce a făcut întreaga cameră să împietrească. Toți așteptau anxioși să vadă ce avea să se întâmple mai departe: să oferi ajutor însemna să intri într-un scandal și era prea târziu ca faptul să treacă neobservat. Doar unul dintre cei prezenți a luat inițiativa – Wanda a prins sticla cu dinții și a ridicat-o până la mâna bărbatului. 15 minute mai târziu sticla a căzut din nou, intenționat, peste alte 10 minute – încă o dată, până s-a transformat într-un ritual familiar între el și câine – primul semn de acceptare a ajutorului.
Când o întreb pe Kateryna despre calitățile care fac din câine un participant cu drepturi depline la terapia canină, ea enumeră o mulțime de condiții, de parcă ar fi o solicitare pentru Ivy League, de la lipsa claustrofobiei și a fricii de încăperi noi, până la abilități motorii ce țin de stabilitate, care să împiedice mișcarea involuntară a labelor în încăperile cu suprafețe alunecoase. Un alt criteriu îl reprezintă ingeniozitatea și inițiativa câinelui. Wanda deține aceste calități și nu este vorba doar despre o sticlă de apă; ea însăși și-a dat seama cum să devină câine ghid. Nu cu mult timp în urmă, Centrul de Recuperare a primit un soldat traumatizat de obuze. După ce a suferit o comoție cerebrală, și-a pierdut orientarea în spațiu și nu poate merge în linie dreaptă — Wanda a devenit un fel de GPS pentru el, i-a venit ideea să-l muște de mâneca jachetei, conducându-l. De atunci, jacheta a devenit un fel de echipament și o glumă de-a locului: în această vară deosebit de caldă în Kiev, soldatul a continuat să o poarte, atât de dragul tradiției, cât și pentru a fi aproape de Wanda.
În timp ce vorbim, sala se umple de soldați — unii se apropie de câini pentru câteva minute, alții rămân o jumătate de oră. Unuia îi lipsește un braț, altul se foiește pe o targă, iar cel de-al treilea se sprijină într-un baston. Nu sunt singurii în curs de recuperare – nu cu mult timp în urmă, a trecut prin ea și corcitura roșcată Polya, probabil câinele preferat al pacienților. Kateryna și colegii ei au găsit-o pe Polya într-un sat mic, cu coloana vertebrală ruptă. „După o intervenție chirurgicală costisitoare, n-a avut voie să se miște”, spune Kateryna. „Devenea neliniștită când rămânea singură, așa că am început să o luăm cu noi peste tot. Polya mergea cu mine la barajul de la punctul de control [la începutul războiului la scară largă]. Polya a mers cu noi în zonele eliberate din regiunea Kiev, inclusiv în Bucha și Irpin [unde a acordat sprijin supraviețuitorilor].”
Din multe puncte de vedere, Polya este o pionieră și o doborâtoare de record; nu numai că este cea mai populară în rândul armatei, dar a devenit și primul câine polițist de sprijin emoțional din Ucraina.
„Pot să-i dau Polyei insigna mea?” întreabă unul dintre soldați exact în momentul în care mi se povestește despre insignele Polyei.
El îi pune insigna pe vestă, insignă cu un slogan de război cu subînțeles și plin de umor negru. Dacă încerci să-l îndulcești, sună cam așa: „Cine altcineva în afară de noi?” Într-o anumită măsură, acest lucru este valabil și pentru câinii care desfășoară activități complexe, epuizante.
III.
Oleh Tatarenko este un locuitor aproape caricatural al Odessei, îmbrăcat într-un tricou marinăresc bleumarin cu alb. Are peste 50 de ani și, ca om născut în Odessa, a primit previzibil numele de cod „Odessa”. Se sprijină cu mâna dreaptă într-un baston de lemn. Îi întind fără să-mi dau seama mâna greșită ca să-l salut și imediat, realizând prostia mea, o las în jos. Își ia bastonul în cealaltă mână, își balansează greutatea, șoptește „Este în regulă, este în regulă” și îmi întinde mâna ca răspuns. Odessa mă privește des în ochi, însă vorbește aproape în șoaptă. Trebuie să mă aplec foarte aproape de el ca să-l pot înregistra.
Conversația noastră seamănă cumva cu un dans – după fiecare întrebare, el face un pas în lateral, ca și cum ar evita contactul și se oprește numai când câinii se apropie de el.
Înainte de asta, Kateryna îmi dă câteva sfaturi: animalele, așa cum spune ea, „te țin cu picioarele pe pământ” – cu soldații, cel mai bine este să începi o conversație cu subiecte ușoare, cum ar fi câinii. Ajută: Odessa îmi povestește că dresa câini de serviciu la centrul de antrenament Titan înainte de invazie, iar puțin mai târziu îmi spune cum a luat câini fără stăpân în tranșee. Treptat, trecem la războiul în sine. Oleh este comandant de unitate al Brigăzii 45 de asalt, care participă la eliberarea zonelor Avdiivka și Bakhmut. Amintirile lui Oleh sunt neclare – alternează, amestecând trecutul cu viitorul. Are trei contuzii. Ultima a fost atât de gravă încât bărbatul a fost internat la secția de neurochirurgie, unde a învățat din nou să meargă. Recuperarea lui Oleh este departe de a fi încheiată: la fel ca mulți dintre colegii săi soldați, el trebuie să se întoarcă pe front pentru a face schimb cu ceilalți.
În timp ce vorbim, de unul dintre câini se apropie un bărbat în pantaloni scurți și tricou. Brațul lui drept este amputat deasupra cotului. Întinde mâna spre gâtul câinelui. Odessa vede acest lucru și se înviorează imediat.
„Te-ai spălat pe mâini înainte să faci asta?” glumește el. În rândul militarilor, acest lucru este permis: glumesc adesea despre rănile celuilalt, însă i-ar durea o astfel de glumă venită din partea unui civil.
Odessa îl îmbrățișează și îl trage aproape. E Andriy „Magicianul” Markov, tot din Brigada 45 de asalt, și el comandant de unitate. Odessa l-a cărat pe Magician în spate în timpul unui semi-asediu tactic. Oleh îmi sărută mâna și îi predă ștafeta Magicianului, însă văzând că aceste este jenat și îi este greu să stabilească contactul, revine sistematic ca să bage câte o poveste în conversație. Markov încearcă să evite contactul vizual. Îmi spune doar cum a văzut un mistreț lângă Bakhmut, sau cum a intrat o capră în șanțul lui, iar în restul timpului se uită pe telefon și se preface că nu mă observă. Se relaxează când mângâie blana roșie-cupru a Polyei, ceea ce înseamnă probabil că poți uita de acea zicală „fă-i să vorbească”, de care s-au săturat jurnaliștii. E destul să privești.
IV.
Polya, Bentley și Wanda au un program foarte încărcat. Vin la Centrul de Recuperare o dată pe săptămână, dar asta nu este tot: pe lângă munca lor din poliție, oferă suport emoțional, vizitează săptămânal clinica Institutului de Traumatologie și Ortopedie, o clinică a
Ministerului Afacerilor Interne, iar Wanda participă și la sesiuni cu femei care au trecut prin violență sexuală în timpul ocupației din nordul Ucrainei.
Kateryna spune că în Ucraina există mulți câini dresați la nivel profesionist și supervizori de câini care, împreună cu psihologii, ar putea face ca terapia canină să devină mai populară. Totuși, ea se corectează imediat: Ucraina nu are infrastructura necesară — de la mașini pentru supervizorii de câini și animalele lor de companie, până la hrană și tratament pentru câini — pentru a face din terapia canină o procedură sistematică și susținută de stat. În ciuda numărului mare de câini potriviți pentru așa ceva, animalele care pot vizita soldații în mod regulat sunt puțini.
De aceea, Bentley, Wanda și Polya sunt atât de ocupați. Trei – patru vizite pe săptămână reprezintă mult pentru un câine. „Câinii sunt creaturi cu un singur vector”, explică Kateryna. „Când un câine participă la terapie, este expus la o grămadă de stimuli: zgomot, multă lume, mângâieri din toate direcțiile. Însă acesta se poate concentra doar pe un singur obiectiv și, din cauza numărului mare stimuli, obosește repede.”
De aceea, câinii trebuie să meargă în mod regulat la ore de masaj recreațional și gimnastică acvatică, precum și la controale mai frecvente în clinicile veterinare. Kateryna recunoaște că, din cauza numărului mare de militari și civili aflați în recuperare, ea și câinii ei trebuie să facă sacrificii: „Polya, Bentley și Wanda lucrează de trei – patru ori mai mult decât e normal. Mă uit din nou la insigna recentă a Polyei — „Cine altcineva în afară de noi?”
V
Când cauți pe Google „terapie canină”, motorul de căutare va afișa 570 de studii în diferite limbi: „Terapia canină pentru copii neurodiverși”, „Terapia cu animale de companie în munca cu deținuții”, „Terapia canină pentru veteranii de război” sau „pentru pacienții cu tulburări mintale”. Ceea care unește toate aceste domenii este încercarea de a face posibilă interacțiunea oamenilor cu alți oameni. Și cum abilitatea de a negocia nu este cea mai puternică calitate umană, este nevoie de un câine ca intermediar.
În seara de după interviu, Kateryna ne trimite „Cartea Albă” — un manual de protocol, care descrie terapia asistată de câini în general, tipurile de interacțiune cu animalele, standardele pe care trebuie să le îndeplinească câinii, metodele de îngrijire a animalelor, procedura de recuperare pentru supervizorii de câini și alte câteva aspecte.
Pentru a încuraja oamenii să socializeze, terapia canină ar trebui să fie o procedură reglementată. Și la drept vorbind, subliniază Kateryna, ceea ce vedem acum este o ședință de sprijin emoțional, și nu terapie canină. Terapia canină este o procedură complementară metodelor clasice de ajutor psihologic. Asta înseamnă că, în timpul terapiei cu animale, nu numai supervizorii de câini și câinii ar trebui să fie prezenți, ci și psihologul și, într-un scenariu ideal, un intermediar între aceștia, care înțelege atât specificul psihologiei, cât și al terapiei cu câini — acesta se asigură că niciuna dintre discipline nu prevalează și, de asemenea, lucrează ca un agent de legătură.
În varianta americano-britanică a terapiei canine, este necesar ca sesiunea să fie înregistrată, de exemplu, cu o cameră video. Ulterior, înregistrarea va fi examinată de toți specialiștii pentru a studia reacția pacientului, expresiile microfaciale ale acestuia, limbajul corpului și progresul sau regresul său în adaptarea socială. Același lucru este valabil și pentru câini: supervizorii câinilor observă cum reacționează companionii lor. Este încă o disciplină nouă, care se îmbunătățește doar prin feedback: ce primește o persoană de la un câine și ce primește un câine de la o persoană.
În același timp, o instituție în care are loc terapia ar trebui să aibă o infrastructură specială – acest lucru îi lipsește în mod deosebit Katerynei. Centrul de recuperare în care ne aflăm nu are o zonă specială, unde câinii să fie izolați – de exemplu, Kateryna și partenerii ei patrupezi trebuie să intre în încăpere printr-un coridor anume, închis pentru ceilalți și să plece la fel. Acest lucru este necesar pentru a minimiza contactul câinilor cu pacienții înainte și după terapie și pentru a menține concentrarea animalului cât mai mult posibil în timpul sesiunii. „Adesea, după o sesiune, plecăm prin intrarea principală”, spune Kateryna, „și băieții [militarii] cer să se joace cu câinele – nu pot să le spun nu.
Nici nouă nu ne poate spune nu. După interviu, înregistrăm și un videoclip. Kateryna le dă animalelor comanda să se ridice, dar între fotografii, acestea se așază la picioarele ei, aparent aproape complet epuizate. Facem ultimele fotografii, cu câinii care părăsesc clădirea și se îndreaptă către un lac din pădure, unde nu vor mai fi polițiști, terapeuți și mini-centru de sprijin emoțional. Pentru o vreme, se vor zbengui în apă și vor fi doar câini.
Foto: Ivan Chernichkin / Zaborona

Vezi si alte articole...